Maresalul Ion Antonescu

Cateva din activitatile Maresalului Ion Antonescu

2012-02-08T17:28:00.002+02:00

Jipa Rotaru despre adevărul istoric cu privire la Mareşalul Ion Antonescu

2012-02-08T16:52:00.004+02:00

Prof. univ. dr. Jipa Rotaru a acordat un interviu cotidianului Ziua Veche despre Mareşalul Ion Antonescu. La cei 70 de ani, istoricul şi comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Unde sunt idealurile naţionale?

Jipa Rotaru despre Adevărul istoric cu privire la Mareşalul Ion Antonescu

Ion Petrescu- Ce mai înseamnă, în România de azi, un recurs constant, obiectiv, la cunoaşterea istoriei naţionale, în general şi a celei militare în special?

Jipa Rotaru – Întrebarea e extrem de dificilă. În condiţiile în care banul reprezintă etalonul tuturor valorilor societăţii şi globalizarea a devenit unic obiectiv al forţelor politice româneşti, nu se mai poare vorbi de recursul la istorie şi la valorile tradiţionale. În contextul în care, în calitatea de cetăţean, dascăl sau pur şi simplu român ai îndrăzni să atragi atenţia cuiva că raportarea la trecut reprezintă totuşi o obligaţie absolută pentru a-ţi însuşi prezentul şi a încerca o eventuală prospectare a viitorului, devii desuet şi rişti să fii tratat ca un paria, sau ca un inadaptabil. Şi atunci stai şi te întrebi unde sunt idealurile naţionale atât de puternic amprentate într-o vreme nu prea îndepărtată, în care recursul la istoria neamului reprezenta un fundamental punct de referinţă aproape pentru toţi fiii naturali sau adoptivi ai acestei naţii. După o viaţă pusă numai din pasiune în slujba muzei Clio, răspunsul nu poate fi altul decât acela că încă mai sper într-o revitalizare a spiritului onest, cinstit, al tuturor celor care, chiar sub presiune, mai pot gândi româneşte. Că deocamdată recursul la istorie rămâne un deziderat absolut îndepărtat, este de netăgăduit. Istoria a rămas în afara obligaţiilor de studiu ale copiilor şi tinerilor noştri. Şi cel mai grav, chiar în instituţiile militare de învăţământ, unde, prin tradiţie, ar trebui să se facă educaţie patriotică, istoria naţională şi mai ales cea militară este scoasă din planurile de învăţământ. Bine că se predă în schimb istoria holocaustului şi cea a comunismului! Este o mare ruşine şi probabil că vinovaţii pentru acest adevărat atac la fiinţa naţională vor plăti curând.

Nu pot să nu-mi amintesc acum cu câtă pasiune şi dragoste de neam colectivul catedrei de Istoria poporului român, din Academia Militară – din care am avut onoarea să fac parte -, aborda temele de istorie naţională, evidenţiind în faţa studenţilor noştri, la cursuri sau la seminarii, reperele acestui neam oropsit, aşezat în „poarta furtunilor” precum: vechimea, permanenţa pe aceste meleaguri frământate de nenumărate războaie duse între marile imperii ale vremii, în diferite epoci istorice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru noi, românii, care nu am manifestat niciodată tendinţe expansioniste acaparatoare, ci am luat arma în mână numai atunci când fiinţa naţională ne-a fost pusă în pericol; continuitatea – lupta neîncetată pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru eliberare socială, obiective multimilenare ale unui popor paşnic şi iubitor de Dumnezeu şi dreptate. Că ne-am îndeplinit atunci şi în acele condiţii mult mai vitrege decât acum menirea, este de netăgăduit şi o demonstrează însăşi raportarea ofiţerilor de atunci, mai tineri, la valorile pe care noi le susţineam. Viaţa de zi cu zi ne convinge că acest lucru n-ar mai fi posibil astăzi, când sistemul de valori este inversat. Rămân la convingerea că va mai curge multă apă pe Dunăre până ce ne vom regăsi în aceeaşi matcă. Dumnezeu fie cu noi!

Ion Antonescu şi-a onorat, cu conştiinciozitate, toate îndatoririle

I.P.- Care este motivaţia focalizării propriilor cercetări, în arhivele istorice, pe perioada în care Conducătorul Statului era Mareşalul Ion Antonescu?

J.R.- Resorturile declanşatoare ale predilecţiei mele, pentru cercetarea perioadei celei mai negre din istoria noastră naţională se leagă nemijlocit de cunoaşterea şi înţelegerea personalităţii care a avut curajul să-şi asume răspunderea conducerii ţării şi a armatei sale în acea etapă, când toţi liderii politici, poate cu excepţia Conducătorului Mişcării Legionare, refuzau cu abilitate implicarea în conducerea statului. Este vorba de generalul şi apoimareşalul Ion Antonescu, cel ce a fost chemat la începutul lunii septembrie 1940 de un rege corupt şi compromis, Carol al II-lea, să preia conducerea statului.

Documentarea în Arhivele Militare de la Piteşti, în vederea elaborării tezei de doctorat, din anii ′80, mi-a facilitat un contact direct cu un noian dedocumente originale referitoare la viaţa şi cariera mareşalului. Eu însumi militar de carieră prin convingere şi pasionat de istoria militară, căutam ca orice tânăr ofiţer modele. În anii de început ai carierei, m-am oprit ca mai toţi colegii mei la personalităţile militare care ne-au îndrumat paşii, ofiţerii profesori sau comandanţi. Atunci când am avut însă şansa de care am amintit, de a studia cariera de excepţie a Mareşalului, el a devenit pentru mine mai mult decât un model, un ideal. Dacă la început îl descopeream întâmplător, etapă cu etapă, în documentele colbuite de arhivă, încet – încet am început să-l caut tot mai insistent în lucrări de specialitate. Trebuie să mărturisesc că am fost determinat la un studiu profund al personalităţii Mareşalului şi de dumneavoastră, cei ce îmi eraţi ofiţeri – elevi, prin anii ′ 82-88. Şi iată de ce. Conform rigorilor învăţământului din Academia Militară, din acei ani, noi, profesorii, în preziua seminariilor trebuia să asigurăm după-amiaza, ore de consultanţă la cabinetul de istorie. Cum ofiţerii-elevi nu prea se îmbulzeau să vină la cabinet, mergeam noi prin clase. În acest context mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu întrebat despre personalitatea şi cariera militară a lui Ion Antonescu. Sigur că în programa de învăţământ nu aveam asemenea teme.

Interesul manifestat de ofiţerii-elevi, cadre militare tinere, viitorii comandanţi şi stat-majorişti, m-au determinat să trec peste rigorile unei tematici închistate şi să prezint destul de amănunţit, atât la consultaţii, cât şi la prelegeri şi seminarii, adevărul istoric cu privire la Mareşal, dar şi la acea perioadă grea din istoria României precum subiectele: pactul Ribbentrop-Molotov; rapturile teritoriale din vara anului 1940, România stat naţional legionar, participarea armatei române alături de cea germană la campania din Est, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor naţionale răpite ş.a., subiecte tabu în istoriografia perioadei.

A fost necesar să apelez la surse cu totul clandestine, în acele vremuri pentru a mă documenta. Utilizam şi acele „fonduri speciale”, dar şi fotocopiile unor lucrări apărute în străinătate, sau retrase de pe piaţă, a doua zi, după ce ajungeau în librării. Atunci am luat contact cu opera generalului Platon Chirnoagă, cea extraordinar de vastă, editată de Iosif Constantin Drăgan, cu tomurile regretatului Aurică Simion, ale lui Gheorghe Barbul, N. Creţianu, şi cu unele memorii ale personalităţilor militare de excepţie din anii războiului. Toate acestea mi-au fost de un nepreţuit sprijin în înţelegerea, la adevărata lor valoare, a personalităţilor unor mari comandanţi, între care Mareşalul Ion Antonescu predomina prin patriotism, curaj, capacitate de muncă, inteligenţă şi dăruire exemplară, calităţi ce i-au permis să urce, pas cu pas, toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la mareşal.

În funcţiile îndeplinite, de la comandant de secţie (pluton), la comandant suprem al armatei române (în vreme de război), Ion Antonescu şi-a onorat, cu o conştiinciozitate demnă de invidiat, toate îndatoririle, devenind pentru toţi, atunci şi acum, unul dintre cele mai strălucite exemple de înalt profesionalism, corectitudine, camaraderie, dăruire, disciplină şi ordine militară. Abia descoperind toate acestea, lucruri pe care le-am valorificat pe deplin în lucrările publicate după 1990, înţeleg acum că acea focalizare a propriilor cercetări pe perioada istorică 1940-1944 şi pe personalitatea Mareşalului nu a fost întâmplătoare. Aceste resorturi m-au determinat ca atunci când, prin anii ′90, se constituia Liga Mareşal Ion Antonescu (la numai câţiva ani după apariţie fiind distrusă de o neghioabă ordonanţă de urgenţă semnată Adrian Năstase) în timp ce unii dintre colegi se eschivau înscrierii în ligă, eu să fiu ales prim vice-preşedinte a acelei organizaţii şi să mă pun în slujba propovăduirii personalităţii Mareşalului, cu toate laturile acesteia, model de conduită pentru oricare dintre cei ce s-au consacrat sau se dedică nobilei cariere militare.

“Ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi graniţe”

I.P – Încredinţarea, pe 5 septembrie 1940, a principalelor prerogative regale, de către Regele Carol al II-lea al României, generalului Ion Antonescu, care, a doua zi, l-a obligat să abdice, constituia atunci singura soluţie de salvare a statului român?

J.R.- Au curs tone de cerneală, mai ales după 1990, în legătură cu evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940. Situaţia internă a ţării fiind grav afectată de cedările teritoriale, în faţa pretenţiilor expansioniste ale Rusiei Sovietice, Ungariei horthyste şi Bulgariei monarho-fasciste, Carol al II-lea este nevoit să-l cheme pe cel mai înverşunat adversar al său, generalul Ion Antonescu, încredinţându-i conducerea guvernului şi a ţării prin atribuirea unora dintre prerogativele regale, în funcţia de Conducător al Statului. Vezi decretele regale 3051, 3052, 3053 din 5 septembrie 1940, în Monitorul Oficial p.I-a, nr.205/ 5 septembrie 1940 şi publicate parţial de mine în Ion Antonescu.Cariera militară, încă din 1993. Odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea şi încredinţarea tronului fiului său Mihai I, pentru a restabili ordinea şi fiind confruntat cu refuzul partidelor istorice de a i se alătura la guvernare,generalul Ion Antonescu a fost nevoit să accepte să împartă puterea cu Mişcarea Legionară, decretând, la 14 septembrie, România Stat Naţional-Legionar.

Primele măsuri întreprinse de Conducătorul Statului, chiar înainte de formarea noului guvern cu legionarii, erau destinate să consolideze situaţia internă a statului şi să salveze ţara. Prin justeţea şi profunzimea lor, acestea veneau să întărească convingerea că, într-adevăr, în condiţiile date, soluţia chemării generalului Antonescu a fost salvatoare pentru neamul românesc. Prin fermitatea cu care Ion Antonescu a abordat, încă din primele ore, problemele fundamentale ale salvării stabilităţii ţării, el şi-a atras adeziunea tuturor forţelor politice, cu excepţia P.C.d.R., care era, după cum se ştie, obedient Moscovei şi Internaţionalei a III-a încă.

El însuşi adept şi sprijinitor al necesităţii „schimbării sistemului” – evident era vorba de regimul politic al dictaturii regale, care dusese ţara în pragul catastrofei, Ion Antonescu îi scria regelui, după ultimatumul şi raptul sovietic din iunie 1940:„Ţara care simte, ţara care vede, ţara care presimte, ţara toată este consternată şi în panică (…). Trebuie schimbat imediat sistemul şi oamenii. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest ceas suprem urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă – cu tot cortegiul ei sinistru de crime şi distrugeri – va urma. Am prevenit ani de zile, în scris şi verbal şi guvernele şi şefii militari răspunzători, şi pe Majestatea Ta că va veni catastrofa de azi. Am fost însă socotit răzvrătit şi lovit ca atare”, pentru ca în finalul scrisorii, trecând peste toate nedreptăţile şi suferinţele, să se pună la dispoziţia ţării, încercând să salveze ce se mai poate salva. „În faţa catastrofei am uitat totul. Sunt gata să dau concursul, dar la atitudine cinstită trebuie să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe”.

Poate că şi aceste slove pornite dintr-o profundă dragoste de neam, lăsând de o parte propria-i fiinţă, l-au determinat pe Carol al II-lea să-l aducă pe general de la Mănăstirea Bistriţa, unde se afla cu domiciliu forţat, şi să-i încredinţeze conducerea statului.

Măsurile adoptate de General, în prima săptămână de după preluarea puterii. precum şi comunicatele sau apelurile adresate populaţiei şi armatei aveau să-i atragă adeziunea compatrioţilor, creându-i imaginea salvatorului naţional. Din cele mai variate zone i se arăta aprecierea, recunoştinţa şi încrederea că va salva ţara. Ca şi în zilele noastre, unii o făceau din oportunism, mulţi însă din convingere. Unele mesaje veneau dinspre lumea intelectualilor de marcă, o parte chiar foşti susţinători ai dictaturii regale, altele dinspre întregi categorii sociale. În toate situaţiile, cei ce i se adresau – după cum se semnala în numeroasele note informative ale S.S.I. – îl încredinţau pe Ion Antonescu de sprijinul lor, în greaua sarcină pe care şi-a asumat-o, de a salva ţara şi neamul.

Din prima categorie este emblematică atitudinea marelui savant Nicolae Iorga, despre care S.S.I. afirma: „Domnul profesor Iorga înţelege să dea concursul nelimitat d-lui general Ion Antonescu; în acest sens, a dat dispoziţiuni intimilor săi, cerându-le să susţină şi să ajute pe noul conducător al statului la opera de redresare a Ţării, cu condiţia însă, ca acesta să nu se bazeze, în guvernarea sa, numai pe Mişcarea Legionară”.

În multe note ale S.S.I. şi rapoarte ale Poliţiei şi Siguranţei sunt consemnate poziţiile adoptate de baza societăţii, muncitorii, care, în unanimitate îşi manifestau părerea că „acţiunea de guvernare ce va întreprinde dl. general Antonescu va fi de mare prestigiu naţional şi va aşeza administraţia ţării pe baze noi”. De altfel, aşa cum sublinia şi presa vremii, „Populaţia din toate structurile sociale a primit cu mare speranţă de mai bine, venirea d-lui general Ion Antonescu la conducerea statului, apreciind că domnia sa este ultima rezervă pe care o avea Ţara în actualele împrejurări, de aceea se aşteaptă cu mare nerăbdare constituirea noului guvern şi măsurile ce urmează a se lua.”

Într-un asemenea consens, cu întreaga naţiune (reamintim cu excepţia comuniştilor şi a simpatizanţilor lor), s-au pronunţat şi conducătorii partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu, chiar dacă se aflau în opoziţie.

Adaug doar că – prin preluarea puterii de către Ion Antonescu – şi pe plan extern poziţia ţării a fost consolidată. Măsurile ferme enunţate de General şi semnarea Pactului Tripartit, au asigurat menţinerea stabilităţii, în condiţiile în care state mai mari şi mai puternice cădeau, rând pe rând, sub ocupaţia fascistă.

Generalul Ion Antonescu a salvat ţara de la pieire, iar drept recunoaştere a fost executat ca „vinovat de dezastrul ţării şi criminal de război”.

“V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!”

I.P – Ce legitimitate mai are azi ordinul “Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”? După eliberarea Basarabiei, era practic posibilă oprirea trupelor române la Nistru?

Maresalul Ion Antonescu

J.R.

- Privind legitimitatea de azi a ordinului „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, cred că, vrând-nevrând, trebuie să fim de acord că Preşedintele României, Traian Băsescu, a dat în această vară cel mai potrivit răspuns, atunci când, la o emisiune în direct, pe un post naţional de televiziune, afirma răspicat că împărtăşeşte întrutotul valabilitatea acestui ordin şi apreciază hotărârea şi determinarea cu care Ion Antonescu (care a fost executat drept criminal de război în timp ce regele punea ţara la dispoziţia Rusiei Sovietice) a acţionat, iar dacă astăzi ar fi pus în aceleaşi condiţii, să dea un asemenea ordin, nu ar ezita nicio clipă să o facă.

Este un răspuns pertinent, la care subscriu, nu înainte de a reaminti majoritatea pasajelor cuprinse în document, pentru că numai în integralitatea lui, acest ordin ne trimite, din nou, la personalitatea de excepţie a celui ce l-a conceput, l-a adresat din trenul Patria, garat la Piatra Neamţ, armatei şi întregii naţiuni, în noaptea de 21 iunie 1941.

Prin cuvinte simple, pe înţelesul fiecărui oştean, încărcate însă de patriotism, generalul Ion Antonescu cerea militarului român, de la general la soldat, să pornească la luptă pentru a zdrobi duşmanul din răsărit şi miazănoapte, să dezrobească, din jugul bolşevismului, pe fraţii cotropiţi şi să reîmplinească, în trupul ţării, glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei.

„Ostaşi – îşi încheia Comandantul de căpetenie al Armatei, ordinul – să luptaţi pentru gloria neamului; să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri; să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu; să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de păgânii cotropitori; să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!”

Prin asemenea nobile obiective vizând refacerea teritorială şi apărarea identităţii naţionale, la fel de preţioase azi ca şi atunci, ordinul Generalului Ion Antonescu ar trebui să fie afişat în instituţiile noastre politice şi administrative.

Personal, în anul 1990, îndeplinind o funcţie importantă în nou intitulataAcademie de Înalte Studii Militare, am reuşit să determin comanda de atunci a instituţiei să afişăm în aulă, pe partea dreaptă a scenei, bustul regelui Carol I, iar în stânga bustul Mareşalului Ion Antonescu şi un scurt citat din ordinul de zi. Din păcate, după sclerozata ordonanţă a lui Adrian Năstase, un alt „român patriot” ajuns în capul oştirii, pe funcţia pe care o îndeplinea cândva, cu atâta dăruire şi răspundere, generalul Ion Antonescu, a ordonat, iar noua comandă a Academiei de Înalte Studii Militare, spre ruşinea ei, l-a executat pentru a doua oară pe Mareşal, dând jos şi bustul şi citatul amintit. Iată de ce e necesar, mai mult ca oricând să ne raportăm, prin tot ceea ce întreprindem, la ce a avut mai bun de-a lungul istoriei acest neam şi nu la cozile de topor de genul celor mai sus amintite.

Cât priveşte cea de-a doua întrebare, socot că trecerea Nistrului de către Armata Română şi continuarea războiului alături de armta germană a fost magistral explicată de Mareşal la procesul său: „Când o ţară se găseşte în război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului , ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-au aplicat de la romani până-n ziua de azi. Căutaţi în istoria războaielor, la toate popoarele, în toate secolele şi veţi vedea că nimeni nu se opreşte cu armata la frontieră, ci merge mai departe, căutând să distrugă armata inamică. Aşa a făcut Scipione, care a dus armata până la distrugerea Cartaginei, aşa a făcut Napoleon, care a pătruns până în centrul Rusiei, aşa a făcut Alexandru al Rusiei, care a mers până la Paris”.

Ce frumoasă lecţie de istorie, a artei militare, ţinută în faţa unui complet de judecată incapabil să o priceapă! Asemenea principii generale de ducere a războaielor, mai ales a celor de coaliţie, sunt cunoscute şi de ultimul sublocotenent, aşa încât sunt stranii luările de poziţie, din zilele noastre, ale unor pseudo-istorici, care afirmă, pe micul ecran, că ei socot ordinul Mareşalului, de trecere a Nistrului, drept una dintre greşelile acestuia. Este tot atât de adevărat că, în epocă, şi reprezentanţi ai partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu în special, au criticat trecerea Nistrului, departajându-se de poziţia oficială, pe care o adoptaseră la intrarea ţării în război, de sprijinire a Mareşalului în opera de refacere a unităţii naţionale cu arma în mână.

Pentru Ion Antonescu, întreruperea sau suspendarea acţiunilor militare, înainte ca adversarul să fi fost înfrânt, era de neconceput, cu atât mai mult cu cât uriaşul potenţial de care continua să dispună Uniunea Sovietică şi după loviturile primite în faza iniţială a războiului, lăsa să planeze dacă nu ameninţarea, oricum incertitudinea asupra frontierei estice a României. Oprirea acţiunilor militare era socotită de Conducătorul Statului nu numai ca o greşeală militară, dar şi una politică, deoarece o asemenea acţiune ar fi creat tensiuni în raporturile româno-germane, ceea ce ar fi pus în primejdie politica Mareşalului de refacere a patrimoniului naţional.

Nu intrăm în detalierea argumentaţiei continuării războiului dincolo de frontiera naţională de la Est; reamintim doar că a făcut-o la timp Mareşalul însuşi, în scrisorile de răspuns adresate lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în iarna anului 1942, ca replici la depeşele acestora, prin care îl învinuiau pe Antonescu pentru ordinul dat armatei române de trecere a Nistrului în toamna lui 1942.

La 23 august 1944, Regele Mihai a pus ţara, cu bună ştiinţă, la dispoziţia URSS

I.P – Care este opinia dumneavoastră în legătură cu cele întâmplate la 23 august, 1944, în Bucureşti?
J.R.- Despre evenimentele petrecute la 23 august, în România, s-a publicat o literatură istorică extrem de bogată şi variată. Ilustrul nostru specialist în domeniu, domnul profesor Gheorghe Buzatu a inventariat, până în anul 2006, peste l0.000 de titluri demne de luat în consideraţie. Abordările, diferite, dar deseori complementare, au cuprins variile planuri politico-diplomatice, militare, economice, ideologice şi propagandistice ale evenimentului. Majoritatea studiilor insistă însă pe consecinţele strategice ale evenimentului.

Personal am publicat mai multe studii pe această temă, susţinând adevărul de necontestat al scurtării cu 6 luni a măcelului mondial prin întoarcerea armelor şi realinierea României la Naţiunile Unite începând cu 24 august 1944. De altfel, este locul să ne reamintim că însuşi Hitler evalua actul românesc de la 23 august ca una dintre cele trei mari crize ale ultimilor doi ani de război, după debarcarea din Normandia, la 6 iunie 1944 şi pierderea Grupului de Armate german „Centru” din Polonia. Pe baza studiului şi a analizei întreprinse, am ajuns la concluzia, pe care am exprimat-o în nenumărate lucrări, că trecerea Românie, dintr-o alianţă în cealaltă, a provocat mutaţii fundamentale în raportul de forţe dintre cele două tabere beligerante precum: pierderea de către Germania a sud-estului Europei şi a Balcanilor; deschiderea liniei Dunării pentru înaintarea Armatei Roşii; încetarea aprovizionării economiei de război a celui de-al III-lea Reich cu o materie primă strategică vitală – petrolul românesc.

Din păcate, pentru societatea românească, actul de la 23 august nu a fost decât o lovitură de stat, care a reprezentat anticamera unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi politice, economice, militare, teritoriale, demografice etc. Deschiderea a noi arhive româneşti sau străine (în special cele ruseşti, ex-sovietice) facilitează extinderea perspectivei de cercetare a condiţiilor concrete ce au înlesnit actul de trădare al regelui şi camarilei faţă de propria ţară şi conducătorul ei în funcţiune – Mareşalul Ion Antonescu. Este de acum pe deplin demonstrat, prin cercetările şi opera vastă a unor nume de prestigiu în ale istoriografiei româneşti contemporane, precum academician Florin Constantiniu, academician Dinu C.Giurăscu, profesor Gh.Buzatu, profesor Ion Scurtu, general (r.) Nicolae Ciobanu, colonel (r.) Alessandru Duţu ş.a. că ordonând arestarea Conducătorului Statului şi a principalilor săi colaboratori, pe motiv că refuză semnarea necondiţionată a armistiţiului cu puterile aliate, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Regele Mihai a pus unilateral, cu bună ştiinţă, ţara cu întregul ei potenţial uman şi material la dispoziţia Rusiei Sovietice.

Complotul urzit de camarila regală şi pus în aplicare de un rege imatur s-a săvârşit, după cum se ştie, cu acordul şi în cârdăşie cu conducerile partidelor istorice. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Constantin Titel Petrescu, dar mai ales George Brătianu au devenit astfel complici la un act de profundă trădare naţională, iar răsplata istoriei pentru aceştia a fost pe măsură: aproape toţi şi-au găsit sfârşitul în groaznicele temniţe comuniste.

Şi nu asta a fost consecinţa cea mai gravă a actului de trădare de la 23 august 1944, ci ocupaţia brutală a ţării de către Armata Roşie şi declanşarea procesului de comunizare forţată, care avea să arunce România, pentru aproape o jumătate de veac, în negura comunistă.

Jertfa de sânge a ostaşului român

I.P – În fiecare an, la Carei, pe 25 Octombrie se depun, de către oficiali civili şi militari, coroane de flori. Ce semnificaţie mai are azi acea clipă, din anul 1944?

J.R.- 25 octombrie 1944 rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc. În acea zi, ostaşii noştri, participând de acum la zdrobirea fascismului germano-ungar alături de noii aliaţi, au reuşit, după lupte grele, să elibereze ultimele brazde ale pământului strămoşesc, cotropit în vara anului 1940 de Ungaria horthystă, cu sprijinul direct al Germaniei naziste şi Italiei fasciste.

Semnificaţia zilei de 25 octombrie este mult mai profundă decât o prezintă, în ultimii ani, unii jurnalişti. Ea nu reprezintă doar aniversarea zilei de naştere a regelui Mihai, ci, mai ales, jertfa de sânge a ostaşului român, în grelele lupte duse în toamna anului 1944, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării.

Încă din 9 septembrie, Armata 4 română, iniţial doar cu forţele proprii, apoi în cooperare cu trupele sovietice, intrate între timp în dispozitivul de luptă în Transilvania, a trecut la contraofensivă respingând trupele hitleristo-horthyste dincolo de râurile Mureş şi Arieş, între oraşele Târgu Mureş şi Turda. Ostaşii români şi-au dovedit din plin eroismul în luptele înverşunate de pe Dealul Sângeorgiului, la Oarba de Mureş, Câmpia Turzii şi pe Valea Arieşului.

Cu aceeaşi impetuozitate a fost eliberat Clujul la 11 octombrie şi s-a declanşat ofensiva în Poarta Someşului. Au fost zdrobite succesiv rezistenţele opuse de inamic în Munţii Meseş, iar la 20 octombrie, diviziile române au luat contact cu o altă poziţie de apărare, organizată de inamic pe aliniamentele Carei şi Satu Mare. Pe această poziţie, trupele române au fost oprite până în dimineaţa zilei de 25 octombrie 1941, pentru a închina eliberarea ultimei brazde a teritoriului naţional regelui Mihai, comandant de căpetenie al armatei. Printr-o manevră dublu învăluitoare executată de Corpul 6 armată, combinată cu un atac frontal executat de unităţi din Divizia 9 infanterie, în numai câteva ore a fost eliberat oraşul Carei, iar Divizia 11 infanterie, împreună cu Divizia 133 sovietică au eliberat oraşul Satu Mare. În aceeaşi zi, Armata 4 română a depăşit frontiera de stat a României, angajând acţiuni militare pentru eliberarea Ungariei.

25 octombrie rămâne astfel consacrată drept Ziua Armatei Române.

Măsuri de actualitate şi în zilele noastre

I.P – Este suficientă nostalgia, după fermitatea lui Ion Antonescu, pentru recursul, fie şi pe termen scurt, la o soluţie manu militari, în vederea restartării încrederii, astăzi aparent anesteziată, la nivelul naţiunii române?

J.R.- Vă reamintesc măsurile adoptate de Generalul Ion Antonescu, în primele zile după preluarea puterii, înainte de formarea noului guvern. Acestea au fost îndreptate împotriva susţinătorilor dictaturii regale, începând cu Carol II şi a unor instituţii pe care se baza fostul rege.

Apoi, Ion Antonescu a lansat o proclamaţie, mai multe apeluri şi comunicate către populaţie; l-a înscăunat pe tron pe noul rege Mihai I şi a adus-o în ţară pe regina-mamă, a impus un nou statut dinastiei; a organizat o reculegere generală pentru pierderea Transilvaniei de Nord-Est; a instituit controlul averilor foştilor demnitari; a desfiinţat Straja Ţării; a organizat controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei; a desfiinţat Partidul Naţiunii şi Gărzile Naţionale ale acestuia; a instituit Comisia pentru cercetarea modului cum au fost judecate procesele politice în ultimii 8 ani şi pentru sancţionarea magistraţilor vinovaţi; a scos din armată 11 generali carlişti; a desfiinţat Consiliul de Coroană; a constituit Comisia pentru controlul concesiilor miniere ş.a.

Unele dintre măsurile enunţate sunt de actualitate şi în zilele noastre. Aplicate corespunzător, în noua conjunctură, ar duce şi acum la salvarea ţării, din marasmul în care au aruncat-o stăpânii de azi, mai hrăpăreţi şi mai lacomi decât oricând.

Este însă nevoie de un alt Mareşal. Sau Generalisim.

sursa: ziuaveche.ro

Nevoia poporului roman pentru un alt lider

2012-02-08T16:32:00.002+02:00

Incercand sa fiu la curent cu ceea ce se mai spune despre Maresalul Ion Antonescu, am dat peste spusele unei anume persoane, Mihai, care isi exprima in cadrul unui blog nevoia sa pentru un alt lider. Citind fiecare paragraf, mi-am dat seama ca aceasta nevoie este practic o nevoie generala, la nivel national.
O sa sar peste alte introduceri si o sa trec direct la ceea ce era esential fara a reproduce nimic.

[...] fac o precizare, cu care am o bănuială că sunteţi de acord: îl voi pune pe Mareşal în aceeaşi categorie cu Nicolae Ceauşescu.

Chiar dacă primul a fost un anti-comunist total, iar cel de-al doilea a condus partidul, consider că există multe similitudini între cei doi, atât cât mă pricep eu.

Cred cu tărie că ambii nu erau “sclavii” unui anumit curent politic. Cred că ambii s-au folosit de sisteme politice, dar în sinea lor aveau doar naţionalismul românesc în sânge.

Fiecare a încercat să ducă o politică naţională şi naţionalistă, folosindu-se de mijloacele de la îndemână. Antonescu în cadrul unui regim militar, Ceauşescu în cadrul sistemului comunist. În fine, nu intru în detaliile fiecărei decizii a celor doi, ambii sunt regretaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de către popor.

Ceea ce vreau să vă atrag atenţia este asupra unei erori comune făcute de cei doi lideri şi care, consider eu, că le-a grăbit sfârşitul tragic.

Ambii oameni de stat au avut în gând “binele poporului”, dar au încercat să-l pună în practică fără a avea în spate o susţinere reală a neamului. Cu alte cuvinte, după părerea mea, cei doi au considerat mereu poporul doar o masă fără personalitate, doar bună de condus.

Cu ei în rol de figură paternă, conducătoare. Ceea ce se potrivea pe mentalul colectiv al poporului român. Dar până la un punct.

Până la punctul în care oamenii simt că sunt consideraţi buni doar să aprobe deciziile, să muncească şi să moară pentru ceva.

Pentru mine, acest stil de gândire se regăseşte clar în stilul de conducere a celor doi: autoritate maximă, concentrarea puterii în mâna unui singur om, incapacitatea de a decide ceva fără aprobarea şefului suprem, etc.

E adevărat, ambii oameni de stat au venit la conducere după perioade groaznice, în care statul a plutit în derivă şi ţara a fost aproape de colaps. Tot la fel de adevărat este că în acele momente teribile, poporul simţea nevoia unei mâini ferme şi tari care să ne conducă la liman.

De-aceea, aşa cum spun majoritatea istoricilor oneşti, Mareşalul Antonescu a fost privit de popor ca un salvator. Asta e de netăgăduit.

Dar în curând, Mareşalul s-a izolat în fruntea statului. Cei pe care-i alesese să conducă nu erau asemeni lui -nici nu aveau cum – şi nici nu-i împărtăşeau principiile. Şi şi-au făcut de cap. Dar nu în numele unui partid sau curent politic, ci al Conducătorului.

La fel cum a fost şi pe vremea lui Ceauşescu, când activiştii şi politrucii de tot felul îşi făceau de cap în teritoriu, sub acoperirea frazei că: “punem în aplicare decizia Partidului, a tovarăşului”…

Sunt convins că dezinteresul lor de a se înconjura de lideri, de oameni care să-i contrazică a fost o consecinţă a neîncrederii în colaboratori şi până la urmă a neîncrederii în români.

Ei munceau pentru binele poporului – sunt convins că erau sinceri în această credinţă -, dar nu l-au înţeles. Şi sunt convins că şi ei simţeau asta, mai ales Mareşalul Antonescu.

Altfel, cum explicăm cele două plebiscite organizate de Mareşal? Cineva care se simte iubit, nu are nevoie să organizeze un eveniment formal pentru a i se confirma asta. Şi nu o dată, ci de două ori! La fel şi în cazul lui Ceauşescu. Nu întâmplător acesta are loc spre finalul “mandatului”, în momente grele pentru popor.

Ceea ce încerc să spun – nu ştiu dacă sunt foarte coerent – e că niciunul nu a încercat să “ridice” poporul, să-l educe spre a da naştere la lideri.
Ambii au dorit să-l folosească în starea în care l-au găsit: gregar, muncitor, bun de bătaie şi uşor de condus. Cel puţin aşa credeau ei.

Sigur, aţi putea să-mi daţi o mie de argumente pentru a-mi demonstra că poporul român este o mare turmă. De oi. Dar tot nu m-aţi convinge. Vasile Pârvan spunea că românul – nu citez cuvânt cu cuvânt – pare să aibă o carapace de piatră şi că nimeni şi nimic nu-l afectează. O carapace în spatele căreia se ascunde. Dar de fapt, carapacea este doar o protecţie a sufletului său, sensibil şi minunat. Fără acea carapace, dezvoltată în sute de ani de abuzuri, românul ar fi dispărut de pe hartă.Tot Pârvan spune că atunci când se hotărăşte să “iasă” de sub carapace, nu mai rămâne piatră pe piatră, forţa sa fiind extraordinară.

Şi Mareşalul Antonescu şi Ceauşescu n-au trecut de carapace şi în consecinţă, n-au avut sprijin real în popor. Cum explicăm că ambii au avut 99% aprobare la referendumuri, plebiscite, dar când a fost momentul decisiv, poporul n-a ridicat un deget pentru ei?

Dacă ei s-ar fi preocupat să-şi creeze o elită – nu doar intelectuală, ci de caracter – pe care să n-o strivească cu autoritatea personalităţii, poporul ar fi luptat pentru ei.

Mai mult decât Ceauşescu, Mareşalul Ion Antonescu a fost o victimă a vremurilor. A fost privit ca un vifor de aer curat într-o societate care mirosea a corupţie şi trădare. Din păcate, viforul vine…şi trece. Şi putrefacţia a ieşit iar la iveală, scoţând definitiv capul pe 23 august.

Aşa că vă completez: avem nevoie de un Mareşal – Antonescu a fost peste toţi conducătorii de după ‘89 – dar unul care să vină împreună cu o echipă de lideri! Care nu trebuie să cunoască poporul, ci să-l înţeleagă. Cu toate calităţile şi defectele noastre.

Mai ales că mi se pare că sunt multe asemănări cu perioada dinainte de ‘40, când alt individ aburit de beţia puterii anunţa că Armata Română şi statul beneficiază de o apărare fără precedent…

Din păcate, un singur om s-a gândit să-şi educe o generaţie de lideri pentru a fi pregătit să conducă, la un moment dat, România. Dar şi el face parte din acea categorie despre care “nu e politically correct” să aduci vorba în public. A sfârşit, asemeni Mareşalului, fără de mormânt…

Cu speranţa că veţi ierta inerentele erori şi că m-am făcut bine înţeles, vă mulţumesc anticipat pentru citire.
Mihai

sursa: ionpetrescu.ro

(Tesu Solomovici) Maresalul Ion Antonescu – O biografie (VIDEO)

2011-12-17T22:43:00.000+02:00

(Tesu Solomovici) Maresalul Ion Antonescu – O... by bindiribli

Mareșalul Ion Antonescu la vila de la Predeal, pozând pictorului Isachi Mirea.

2011-12-17T22:40:00.001+02:00

Scrisoare adresata Maresalului Ion Antonescu

2011-11-28T13:34:00.000+02:00

DOMNULE MAREŞAL,

Subsemnatul Constantin Rădescu, licenţiat în drept şi proprietar din Craiova, în prezent mobilizat ca Loctenent de rezervă din Cavalerie, promoţia 1917 de războiu.

Cu profund respect, îmi iau permisiunea de îndrăzni să vă rog să binevoiţi a reexamina cazul meu, de a fi pedepsit să execut un an internare în lagărul de la Tg. Jiu, pentru faptul că, cu ocazia cercetărilor efectuate în garnizoana Chişinău de către o onorată Comisiune specială de anchetă, în faţa căreia am figurat ca martor, am dat o declaraţie după urma căreia sufăr această consecinţă deşi n-am avut nici o intenţiune de a cauza vre-un prejudiciu sau vre-un fel de jignire cuiva sau vreo mistificare de adevăr.
În viaţa particulară, am fost funcţionar de carieră cu o vechime de 23 ani, în care timp am funcţionat ca pretor, prim pretor, subperfect şi prefect girant îndeplinindu-mi cu conştiinciozitate toate misiunile.
Sunt ofiţer de rezervă din Cavalerie şi am luptat la Mărăşeşti, iar din anul 1939 şi până în prezent am fost concentrat şi mobilizat când pe frontul de Vest cînd pe frontul de Est, dând dovadă de jertfă până la sacrificiul când mi s-a cerut şi sunt gata a o face oricând.
Sunt proprietar de mai multe imobile urbane în oraşul Craiova şi mai posed o fermă model în Comuna sub-urbană Mofleni jud. Dolj, unde mă ocup şi cu creşterea oilor Karakul în afară de alte diferite culturi acceptabile solului.
Descind dintr-o familie onorabilă şi am legături sociabile cu oamenii iubitori de ţară Tron şi Conducător, fiind şi eu educat în acest sens.
În toată activitatea mea atât în viaţa particulară cât şi cea ostăşească, n-am făcut fapte de cât în aşa fel ca după urma lor să posed o serie de distincţiuni şi să primesc laude şi onoruri.
Este prima pedeapsă ce primesc în viaţa mea şi menţinerea ei ar avea urmări dezastruase atât pentru mine cât şi pentru avutul meu care într-un an de privare de libertate s-ar risipi, nesupravegheat şi lipsit de grija stăpânului, astfel că tot ce am, din momentul internării mele ar intra deodată cu mine în faza peirii, în plus faptul că avariaţiunile provocate de cutremur la clădiri nu vor putea fi reparate în această primăvară pentru a le face proprii de locuit.
Terenul rural al proprietăţii mele va rămâne neânsămânţat şi la voia locuitorilor din Comună care vor afla de cauza absenţei mele.
Domnule Mareşal, ferm convins că întotdeauna când cineva are dreptate o poate obţine de la Dvoastră aceasta îmi dă curajul să vă rog să binevoiţi a-mi ridica pedeapsa aplicată, pentru a putea rămâne mai departe la postul meu ostăşesc, asigurîndu-vă de tot devotamentul şi supunearea care v-o datorez.

(semnătura)

D-SALE DOMNULUI MAREŞAL ION ANTONESCU CONDUCĂTORUL STATULUI ROMÂN.

Ascensiunea Maresalului Ion Victor Antonescu

2011-11-15T00:05:00.001+02:00

Eu și toți evreii români îi datorăm viața Mareșalului Ion Antonescu - Scriitorul Tesu Solomovici

2011-11-14T23:51:00.002+02:00

Scriitorul Teșu Solomovici a declarat, duminică, la emisiunea "La taifas cu Ion Cristoiu" difuzată de B1 TV, că este obsedat de peste 70 de ani de figura mareșalului Ion Antonescu, personaj care a trimis o parte a familiei sale în Trasnistria dar care l-a refuzat pe Adolf Hitler în a îi preda evreii din România.

"Acum 70 de ani copilul Solomovici a fost dat afară din școlile românești printr-un ordin semnat de mareșalul Antonescu. Același mareșal Antonescu a trimis parte din familia mea în Transnistria, unde mulți au murit. Același mareșal Antonescu i-a spus nu lui Hitler și Himmler și a refuzat să îi predea pe evreii din România, inclusiv pe mine naziștilor", a declarat scriitorul.

"Într-un fel îi datorez viața aceluiași mareșal Ion Antonescu și ca mine îi datorează lui Antonescu viața aproape toți evreii din vechiul regat", a punctat Solomovici.

Ion Varlam - evrei, comunisti, bolsevici, securisti si kaghebisti. De la Antonescu pana in prezent

2011-11-14T23:21:00.000+02:00

Diplomat al Școlii Franceze de Științe Politice si descendent direct al logofătului Răducanu Rosetti și domniței Aglae Ghica, fiica domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, prin strabunicul sau, Radu Rosseti - fost detinut politic inchis de comunisti de la 14 ani (aviz Dan Puric, utecistul informator la 17 ani!) si membru marcant al exilului romanesc, fost si actual secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL ), devoaleaza o intreaga retea kominternista anti-Romania, activa in Occident dinainte de 1989 si infiltrata apoi pana in maduva tuturor regimurilor de la Bucuresti, pana la actualul, adus la stadiu de osteoporoza in faza terminala.
Pentru a atinge si un subiect la moda, este de consemnat si faptul ca Ion Varlam, cand si-a anuntat Radu Duda candidatura la presedintie, intr-o baie de aplauze la Palatul Elisabeta (iar aviz D.P.), s-a gandit sa-i solicite “principelui” sa raspunda la mai multe intrebari legate de legaturile sale cu Securitatea si de felul in care va armoniza statutul sau de membru al casei regale cu o functie intr-o republica. Protestele civilizate ale profesorului Ion Varlam au ramas fara raspuns din partea lui Duda si a sustinatorilor sai, fiind acoperite de muzica de fond care rasuna din boxe, consemna la vremea respectiva WebPhoto.ro .
Partea a doua a interviului realizat cu fostul detinut politic dupa O dezbatere de la Universitatea Bucuresti despre crimele NKVD din Basarabia, Transnistria si Bucovina de Nord, a pornit de la Declaratia de la Budapesta din iunie 1989, prin care o suita de intelectuali romano-maghiari, de factura kominternista, dintre care nu lipsea, evident, Volodea Tismaneanu si un oarecare Mihnea Berindei, factotum al GDS-ului, promitea Ungariei “autonomia Transilvaniei”. La vremea respectiva, Ion Varlam si Ion Ratiu, impreuna cu alti anticomunisti romani din exil, au protestat vehement fata de aceasta tradare a intereselor nationale romanesti de catre niste “slugi la unguri”, ca sa-mi parafrazez presedintele. Asa ca Ion Varlam se exprima in tema, dupa cum puteti asculta mai sus.

Pe ultimul drum...

2011-11-11T01:20:00.000+02:00

Maresalul Ion Antonescu alaturi de colaboratorii sai, pe ultimul drum.

Drepti in fata plutonului de executie!

Ultimul mesaj al Maresalului Ion Antonescu: Traiasca Romania Mare!

Profesorul Buzatu: Maresalul Antonescu nu a fost “criminal de razboi”

2011-11-10T13:34:00.002+02:00

“Antonescu n-a fost şi nu putea să fie…”criminal de război”. O asemenea etichetare nu are substanţa juridică şi istorică. Este cazul să mă întreb dacă nu cumva calificarea drept “criminal de război” a lui Antonescu nu este în măsură să ascundă pe cei care – evident, criminali – s-au opus (ori au sabotat) Războiul reunirii naţionale din 1941-1944, condus de Mareşal?”, scrie profesorul Gheorghe Buzatu intr-un text aniversar oferit, in exclusivitate, portalului Ziaristi Online, la 70 de ani de la declansarea razboiului de recuperare a Basarabiei. In cuprinsul acestuia, reputatul istoric face mai multe aprecieri care, fara indoiala, vor starni reactii polemice din partea negationistilor rolului istoric si al personalitatii Maresalului Ion Antonescu, cel mai probabil de acelasi tip ca cele folosite de aparatul de propaganda sovietic si agentii NKVD din anii ’40. Nu suntem in masura sa contrazicem afirmatiile profesorului Buzatu, insa ii invitam pe cei care doresc si se ridica la inaltimea profesionala a istoricului sa o faca, urmand a le oferi chiar si spatiu publicistic online. Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat 52 de carti in calitate de unic autor, fiind totodata coordonator si coautor la alte 76 si coordonator al prestigioasei colecții “Românii în istoria universală”, care a ajuns la 163 volume. A patruns atat in Arhivele CIA cat si in cele ale KGB si a scris peste 500 de studii, articole, note de specialitate, care intregesc uriasa sa opera. In 1981 si 1983 a fost distins cu Premiul Academiei Romane, in 1999 cu Premiul de excelenta al UNESCO iar in anul 2007 a primit titlul de doctor Honoris Causa al Universitatii “Ovidius” din Constanta. Profesorul Gheorghe Buzatu este fondator al Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române, unde miercuri, 23 iunie, orele 17.30, la Sala din Iasi a Academiei, din Bdul Carol I nr 8, urmeaza sa aiba loc lansarea lucrarii Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu (Gh. Buzatu – Iaşi, 2011) si o sesiune de comunicari cu temele Războiul din Est reflectat în memorialistica lui Mircea Eliade – de Corneliu Ciucanu si Basarabia şi vecinătatea Rusiei în viziunea lui N. Iorga şi I. Antonescu – de Gheorghe Buzatu.

22 IUNIE 1941: UNA DIN ZILELE ASTRALE ALE ISTORIEI NAŢIONALE

de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

RĂZBOIUL MONDIAL din 1939-1945, cel mai mare conflict armat din istorie în privinţa proporţiilor şi a consecinţelor sale, directe ori indirecte, apropiate ori îndepărtate, se înscrie ca un eveniment major al trecutului umanităţii. Iar, în context, participarea României la conflagraţie, începând cu data memorabilă de 22 IUNIE 1941, incontestabil una dintre ZILELE ASTRALE ALE ISTORIEI NEAMULUI, nu mai puţin decât 24 Ianuarie 1859, 9 Mai 1877 sau 1 Decembrie 1918, toate determinând deopotrivă şi în chip crucial evoluţia şi destinul nostru pe largi spaţii şi decenii în devans.

Este motivul pentru care editorii Jurnalului de război al ilustrului ION ANTONESCUau decis şi tipărit integral, graţie Editurii Tipo Moldova din Iaşi, sub titlul PACE ŞI RĂZBOI, în trei volume însumând peste două mii de pagini, monumentul document, probă şi pledoarie strălucită pentru acţiunea politico-militară perfect justificate a României împotriva URSS din 1941-1944.

Conflagraţia mondială din 1939-1945 în ansamblu şi Războiul din Est al României îndeosebi reprezintă evenimente care deja s-au instalat detaşat în preferinţele şi preocupările istoricilor, şi nu numai ale lor, fapt de pe urma căruia s-a acumulat, în ultimele decenii cu predilecţie, o literatură internaţională uriaşă, fără egal în nici un alt domeniu al trecutului.

Apariţia Jurnalului era cu atât mai mult necesară cu cât, din scopuri străine cercetării ştiinţifice moderne şi obiective a trecutului neamului sau pur şi simplu şi simplu ostile României Eterne, sunt încurajate, în interior şi exterior, cele mai fantastice teorii şi scenarii despre Războiul din Est şi, mai ales, despre personalitatea Mareşalului IonAntonescu şi deciziile luate, despre aşa-zisul holocaust etc.

SUNT MOMENTE ALE ISTORIEI care se grefează adânc în memoria generaţiilor. Voi menţiona câteva dintre acestea, referindu-mă, desigur, la trecutul naţional: 24 Ianuarie, 1 Decembrie, 9 Mai, iar, nu în ultimul rând, 22 Iunie. Datele menţionate au ajuns să se confunde cu înseşiclipele astrale ale istoriei noastre.

Nu este cazul să insist asupra cauzelor şi împrejurărilor în care, exact acum 70 de ani, România a ajuns să între în Războiul Mondial din 1939-1945, alături de Germania şi împotriva URSS. Anumite elemente se impun, totuşi, a fi reţinute:

¨În epocă, nu numai România s-a situat de partea Germaniei, ci, în 1938, şi Marea Britanie şi Franţa l-au secondat pe Hitler la ciopârţirea Cehoslovaciei; în 1939-1940, ele s-au aflat cu Führerul doar într-un “război ciudat”, care, oricând, se putea solda cu o înţelegere peste linia frontului; în acelaşi timp, URSS şi Germania au întreţinut cele mai bune raporturi, fiind deopotrivă vinovate de declanşarea şi conducerea războiului în Europa.

“În 1940, URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţe militare provincii (ori părţi din provincii) româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării, iar aceasta nu era totul, întrucât URSS urmărea să-şi apropie şi alte porţiuni ale României ciuntită în iunie-septembrie 1940, aşa după cum, în noiembrie 1940, aflat în vizită la Berlin, Molotov i-a precizat lui Hitler. Oricum, agresiunea URSS din zorii zilei de 28 iunie 1940 a declanşat reacţia în lanţ care, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari.

¨În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSSîncă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România era în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând), iar că, mai apoi, starea de război a rezultat din jocul alianţelor în anii 1941-1942. Campania României în Est (Războiul Sfânt, cum a fost denumit dintru început) a beneficiat, indiferent de “culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea întregului popor român, a partidelor istorice şi a Monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Cântecul Basarabiei, lansat în noaptea de 21/22 iunie 1941, după faimosul îndemn “Români vă ordon: Treceţi Prutul! “ al generalului Ion Antonescu, Comandantul de căpetenie al Armatei şi Conducătorul Statului Român, a exprimat în chipul cel mai fericit şi la momentul oportun situaţia intervenită:

Azi-noapte, la Prut,

Războiul a-nceput…

Românii trec dincolo iară,

Să ia, prin arme şi scut,

Moşia-răpită astă-vară…

Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat pentru nimic altceva decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a impune recunoaşterea dreptului ei; n-a purtat – nici vorbă! – un război rasial, nici unul în afara legilor internaţionale. Aşa după cum au demonstrat reputaţi specialişti, războiul României în Est a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fostvictorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că au trebuit să plătească ulterior cu vârf şi îndesat pentru cutezanţa lor; o mai fac şi astăzi. După desprinderea României de Germania la 23 august 1944, ţara a fost ocupată de URSS (de unde până atunci fusese satelit al Berlinului), i s-au pretins cedări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, ulterior i s-a impus un nou regim social (comunist), iar lordul războiului, Mareşalul Ion Antonescu, după ce a fost anchetat la Moscova (1944-1946), a fost trimis la Bucureşti, pentru a i se intenta o farsă de proces, fiind condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946. Ca lider al unui război popular şi naţional – în fond, ce-l de-al doilea război al României pentru reîntregirea ţării, după cel din 1916-1919 – Antonescu n-a fost şi nu putea să fie…”criminal de război”. O asemenea etichetare nu are substanţa juridică şi istorică. Este cazul să mă întreb dacă nu cumva calificarea drept “criminal de război” a lui Antonescu nu este în măsură să ascundă pe cei care – evident, criminali – s-au opus (ori au sabotat) Războiul reunirii naţionale din 1941-1944, condus de Mareşal?

De asemenea, este extrem de dificil a se face o distincţie între Mareşalul Antonescu, în postura de “criminal de război” şi poporul român, care l-a urmat până la 23 august 1944. Or, din cunoaşterea cea mai superficială a realităţilor istorice, este imposibil de culpabilizat, o dată cu Mareşalul, şi poporul român, cum că ar fi pregătit, declanşat, purtat şi finalizat un… “război criminal”… Conchidem că întrea ridica la rangul de “criminal de război” pe cel de-al III-lea mareşal al României şi a culpabiliza un popor ori statul român şi armata sa, nu-i decât un pas – tentativă periculoasă, cu efecte greu de întrevăzut. Amintesc, în context, că în 1946, la Nürnberg, judecătorii au avut serioase reţineri în ceea ce priveşte trecerea Marelui Stat Major al Armatei Terestre Germane în rândul organizaţiilor criminale; pe când, deducem, pentru România, acest lucru nu pare exclus a se încerca. De altfel, în nenumărate alte situaţii, anterioare ori posterioare, în ochii asasinilor, atâtea dintre personalităţile trecutului au avut “cinstea” de-a fi fost plasate tot în rândul… ”criminalilor”: Mihai Viteazul, T. Vladimirescu, N. Iorga, Iuliu Maniu s.a. Şi, desigur, ce-a mai rămas din toate poveştile astea? Concluzia ce se impune nu poate fi decât una singură: Crime şi criminali nu-s termeni ce trebuie lăsaţi în seama politicienilor!

De 70 de ani, poporul român n-a încetat a cuteza o nouă trecere a Prutului. Să fie clar,trecerea Prutului echivalează, în Europa de astăzi, nu (repet: NU) cu o acţiune militară, ci cu depăşirea unor situaţii limită. În 1941, cu siguranţă, Mareşalul Antonescu a fostomul faptei; astăzi, el, chemat să rezolve problemele României, ne-ar apare demodat şi neputincios. Dar, putem admite că acesta-i un motiv pentru care ar trebui să neglijăm pagina de istorie care s-a scris între 1941 şi 1944? Or, cumva, a o rescrie – în baza noilor documente puse la dispoziţia specialiştilor – este totuna cu a-l reabilitacu orice preţ pe Antonescu?

Nicidecum!

Nu-i nici o catastrofă. Căci nu-i în discuţie decât cunoaşterea trecutului, care revine –trebuie să se afle – exclusiv în sarcina istoricilor, cărora acest trecut (inclusiv acela al lui Antonescu) le aparţine, după ce politicienii vremii ori criminali de profesie (I. V. Stalin, L. P. Beria ş.a.) au dispus asasinarea pe Mareşalului la 1 iunie 1946. Aici, în ţara lui, după cum anterior ori mai apoi au procedat şi în cazurile lui Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, N. Iorga, Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu sau ale atâtor altora …

sursa: ziaristionline.ro

De la erou pe Frontul de Est la “dusman al poporului”. Interviu-document cu eroul-sergent Gheorghe Lavric

2011-11-10T12:17:00.004+02:00

Regele Mihai I şi Mareşalul Ion Antonescu îi conferă Caporalalui Gheorghe Lavric Medalia Serviciului Credincios pentru fapte de arme săvârşite în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1942

Medalia Bărbăţie şi Credinţă cu Spade (1941-1943) îi este oferită Caporalului Gheorghe Lavric, intors de la Razboi sergent

Preşedintele Emil Constantinescu îi decernează Medalia Crucea Comemorativa al celui de-al doilea război mondial în anul 1998

,,Viaţa mea… un zbucium ce răsună până azi”

Mă numesc Lavric Gheorghe a lui Samoil şi Maria, m-am născut în satul Calafindeşti din judeţul Suceava la 21 octombrie 1915, căsătorit cu Lavric Victoria a lui Diaconescu Gheorghe şi Domnica, născută în 6 februarie 1923 cu ea având un singur copil, Zamfira.

De-a lungul vieţii mele am trecut prin multe necazuri şi am fost plecat de lângă famila mea timp îndelungat.

Am plecat de acasa, în armată, la vârsta de 22 de ani, în anul 1937. În toată această perioadă am fost înrolat 2 ani în armată, 2 ani am facut concentrări, urmând apoi să particip timp de 4 ani la cel de al II- lea Război Mondial, luptând împotriva Rusiei.

În război am luptat în Regimentul II, artilerie călăreaţă, în calitate de trăgător de tun şi comandant de tun cu gradaţia de sergent. Îmi amintesc cum eram în linia întâi şi aveam inamicul în faţa ochilor, dar nu reuşeam să ochesc cu tunul în carnea umană, mereu trăgeam în văzduh. Armata ruseasca, inamicul nostru era formată tot din oameni, la fel ca şi noi. După terminarea războiului am ajuns acasă, în anul 1945, cu mantaua ciuruită de gloanţe, însă în corp nu aveam nici macar o rană. Dumnezeu m-a salvat, cu ajutorul Lui astăzi mai trăiesc şi m-a întărit să pot depăşi greutăţile vieţii.

“Voi sunteţi duşmanii poporului!”

După venirea mea din război, nu a durat multă vreme şi au început demersurile pentru colectivizare, în 1949. La noi în sat oamenii nu au dorit să ducă grâul la arie şi s-au împotrivit, astfel a fost creeată o revoltă locală.

La un timp lucrurile s-au liniştit în sat, însă…au urmat arestările. Eu am plecat la moară la Muşeniţa cu o căruţă de saci să-i schimb cu făină de secară. La întoarcere, cam pe unde era C.A.P. de la Botoşeniţa, Bodnariuc Constantin împreună cu un ofiţer de securitate îmbrăcat civil m-au arestat. Cu ei mai erau câţiva oameni din sat tot arestaţi. Mi-au trimis căruţa cu saci acasă şi pe mine m-au băgat într-o dubă. M-au dus la securitate la Siret. Împreună cu mine, din sat, au mai fost arestaţi următorii: Lavric Marcian, Diaconescu Dumitru, Popovici Casian, Lazurcă Sava, Saviuc Loghin, şi Ciobanu Leonte. Toţi am fost declaraţi „duşmanii poporului”. Ne-au dezbrăcat, ne-au legat la ochi şi ne-au bătut pe rând. Noaptea ne-au dus la securitate la Rădăuţi, derutându-ne mereu să nu ştim unde ne duc. Şi la Rădăuţi….Bătaie! Bătaie!

De la securitate la Rădăuţi ne-au transportat la închisoarea Galata la Iaşi, ducându-ne apoi la muncă silnică la Canalul Dunărea-Marea Neagră, la Poarta Albă din Constanţa.

În închisoare nu puteam comunica noi, cei din sat, aproape deloc; eram 30 de persoane într-o cameră; mâncarea era foarte slabă şi rea, iar noi nu aveam dreptul la pachete de acasă – dăcă primeam pachete erau aruncate la coş. Închisoare am executat 7 luni, apoi am fost trimis la Canal. Eu am fost condamnat la ispăşirea pedepsei de 2 ani, însă am fost ţinut peste termen 7 luni (aceste 7 luni mi s-au părut 7 ani!).

Când am ajuns la Canal eram foarte slabi şi…dezbrăcaţi de haine, ne-au pus să executăm culcări pe prund (era un brigadier foarte rău, Stanciu Gel din Constanţa). Eram împărţiţi pe brigăzi. În brigada unde eram eu, mai erau şi Diaconescu Dumitru, Marcian Lavric, Holoca, Prepeliţă. Brigadierul nostru era Ursu Alexandru – un om foarte bun – când aduceau ”hârdăul” cu mâncare, celor mai slabi le dădea câte o porţie în plus.

Lucram în brigadă de zi şi de noapte. Noaptea veneam de la lucru uzi şi stăteam în picioare la linia 4 câte 2 ore pentru a fi percheziţionate cuferele noastre: nu aveam voie să deţinem ace sau cuţite.

Între 1950-1951 locuiam în barăci într-o colonie, erau peste 70.000 deţinuţi. Era foarte greu! Trebuia să muncim cu roaba legată, cu frânghie de gât căram lutul. Cine nu muncea nu primea mâncare! Auzeam mereu strigând la noi: „Voi sunteţi duşmanii poporului! Voi trebuie să pieriţi aici!” În faţa barăcii era un teren cu sfeclă furajeră. Deţinuţii luau pătura în cap şi mâncau noaptea sfecla, sub pătură. Dimineaţa se îmbulzeau să poată găsi un cap de peşte crud de la buncăr. Munca la pământ brut nu este uşoară fără mâncare!

În felul acesta am mai lipsit încă 2 ani şi 7 luni de acasă. Aproape 11 ani, cât era copilul meu mic şi acasă era nevoie de sprijinul meu, am fost plecat prin străini. Familia mea a dus o viaţă grea, în absenţa mea şi nu le-a fost uşor să trăiască singuri.

Astăzi, sunt bucuros de desfiinţarea C.A.P.-ului, iar noi ne-am primit pământul. În anul 1994 am fost împroprietărit cu pământul meu. Sunt fericit să lucrez bucăţica mea de teren şi să am tot ce-mi trebuie.

Viaţa mea a fost prin străini cu mult necaz!

Acum am nepoţi şi strănepoţi. Mă bucur de ei că sunt sănătoşi şi i-am putut creşte. În momentul de faţă îi mulţumesc Bunului Dumnezeu şi sunt bucuros că am depăşit toate greutăţile vieţii. Doresc să-mi rânduiască Cel de Sus sănătate să pot munci, şi să-mi lungească zilele.

Sergent Lauric Gheorghe”

Relatare dintr-un interviu realizat pe 19 decembrie 1994, de Cristina Lauric (strănepoata lui Lauric Gheorghe, la vârsta de 12 ani).

Lauric Gheorghe a decedat la 29 aprilie 2000, la vârsta de 85 ani. Fie-i tarana usoara!

Interviul-document a fost difuzat în premieră de catre Cristian Bodnărescu şiCristina Lauric in cadrul emisiunii Spiritualitate românească de lawww.radiozidul.ro. Toate drepturile asupra acestui material sunt deţinute de trustul de presă online Zidul

Tradarea de la 23 august 1944

2011-11-07T16:46:00.002+02:00

Primele impresii scrise de Maresalul Ion Antonescu in agenda[1] gasita in camera-seif, imediat dupa ce a fost arestat din ordinul regelui Mihai.

“Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl. Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.”

[1] - o agenda a regelui Carol al II-lea

Reactii la adresa declaratiilor presedintelui Traian Basescu "Maresalul Ion Antonescu, erou national, Regele Mihai, sluga la rusi."

2011-10-01T13:39:00.005+03:00

Traian Basescu a vorbit la B1Tv, despre Constitutie, reorganizarea administrativa dar si despre Maresalul Antonescu si Regele Mihai si a fost intrebat – in contextul istoric aniversar al implinirii a 70 de ani de cand, la 22 iunie, 1941, la ordinul dat Armatei de Maresalul Ion Antonescu, Romania a pornit razboiul impotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord: “Ostasi, Va ordon!: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre (…) Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori. Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru. Ostasi, izbanda va fi a noastra! La lupta! Cu Dumnezeu inainte!” - ce parere are, din aceasta perspectiva, despre Antonescu dar si despre Regele Mihai. Raspunsurile lui Basescu apar azi, insotite si de reactiile unor jurnalisti si istorici, in media.

EVENIMENTUL ZILEI , de pilda, titreaza: “Traian Băsescu: Regele Mihai a fost slugă la ruşi” si spune ca acesta l-a atacat extrem de dur pe Regele Mihai, pe care l-a catalogat drept “slugă la ruşi”. În opinia sa, abdicarea Regelui a fost un “act de trădare al interesului naţional.” “Mareşalul Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria… ce sa zic… Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi”, a spus preşedintele, în emisiunea “Evenimentul Zilei”, difuzată de B1 TV.

Subiectul este tratat si de JURNALUL NATONAL care tireaza : “Băsescu, atac dur la regele Mihai: Doar pentru că a fost slugă la ruşi îi iertăm toate păcatele?” “Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere”, a spus Băsescu.Traian Băsescu a susţinut, vorbind despre acea perioadă şi deciziile politice din 1944, că “nimeni nu mai ţine cont de faptul că ţara atunci nu avea doar prim ministru”, exprimându-şi astfel o poziţie pro acţiunile mareşalului Antonescu:”Vedeţi, noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi a ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci. Ăsta (mareşalul Antonescu, n.red.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alţii îi considerăm criminali de război – şeful de stat şi prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm de toate păcatele? “, a comentat Băsescu.

“Băsescu, atac la rupere la Regele Mihai: „A comis un act de trădare. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele?” titreaza si GANDUL consemneaza ca acesta lansează cel mai dur atac de până acum la adresa ultimului monarh al României. Catalogându-l pe Regele Mihai drept trădător al interesului naţional, Băsescu a trecut la o acuzaţie şi mai explicită declarând despre fostul conducător al Regatului că a fost “slugă la ruşi”:
“Abdicarea regelui a fost un act de trădare al interesului naţional al României. Un act de trădare din partea regelui. Ăsta e punctul meu de vedere” , a declarat şeful statului, miercuri seara, la B1 TV, continuându-şi ideea printr-o pledoarie pentru mareşalul Antonescu: “Pentru majoritatea dintre noi, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi ţiganilor. Nimeni nu spune că România avea un şef de stat atunci, ăsta a fost doar prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele?”.

COTIDIANUL este de parere ca Preşedintele României a jignit, prin ce a a spus, Istoria României si consemneaza ca afirmaţiile şefului statului au stârnit reacţii dure din partea istoricilor şi a jurnaliştilor.
“Să faci asemenea afirmaţii despre un fost şef de stat e un act antinaţional. E inacceptabil. Am auzit fel de fel de declaraţii ale preşedintelui, dar doreşte să rămână în istorie şi întoarce ţara pe dos. Le gândeşte noapte şi le aplică ziua. Dar să ajungi să insulţi istoria României, deja nu mai e vorba de persoana lui Mihai I. Probabil aşa înţelege Traian Băsescu să rămână în istorie”, a declareat jurnalistul Cristian Tudor Popescu la Realitatea TV.
“Mi s-a părut un discurs politic şi incalificabil în care falsifică evenimentele în România. Această comparaţie cu mareşalul Antonescu e o falsificare a istoriei. Avem muzee, biblioteci întregi care vorbesc despre asta, dar domnul preşedinte nu le-a frecventat. E incalificabil ce a făcut asta seară”, a spus istoricul şi realizatorul TV Stelian Tănase.

Potrivit biografiei Familiei Regale a României, în urma abdicării lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, mai mentioneaza sursa citata, Mihai I a devenit Rege al României pentru a doua oară. Şapte ani mai târziu, la data de 30 decembrie 1947, sub amenintarea uciderii, în caz de refuz, a 1000 de tineri deţinuti de comunişti, Regele Mihai I a fost forţat să abdice şi să aleagă calea exilului.

PNTCD –aripa Pavelescu se delimitează de declarațiile lui Băsescu, Ciorbea tace spune E- POLITIC si consemneaza ca innt-run comunicat remis redactiei se mentioneaza ca:” Față de afirmațiile Președintelui României, domnul Traian Băsescu, potrivit cărora actul abdicării Regelui din 1947 ar fi reprezentat un act de trădare, PNȚCD se delimitează ferm. Solicităm tuturor politicienilor și vectorilor de opinie să trateze subiectul cu responsabilitate, cu respect pentru adevărul istoric și națiunea română.’ “ În același timp, PNȚCD își reafirmă și cu această ocazie crezul că Monarhia Constituțională reprezintă mult mai mult decât un subiect de istorie națională, reprezintă o șansă unică pentru poporul român de a-și regăsi demnitatea națională în concertul popoarelor europene”, se mai arată în comunicatul semnat de Aurelian Pavelescu.

Preşedintele Băsescu îl atacă pe Regele Mihai, consemneaza si ANTENA 3 care spune ca acesta îl atacă pe Regele Mihai. Preşedintele a spus la un post de televiziune că decizia regelui de a abdica a fost “un act de trădare”. Liderul României a precizat totodată că relaţia sa de apropiere cu prinţul Paul a fost un gest pentru a proba că nu are nimic împotriva Casei Regale.

“Intreaga Elită creştină a Naţiunii Române a suferit o adevărată tragedie, după Actul de trădare regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Grupul de conspiratori, girat de Mihai I, au pregătit momentul favorabil loviturii de stat, care să coincidă cu o ofensivă generală a Armatei Roşii pe frontul din Basarabia. Era de fapt o invitaţie monarhică, incredibilă, de a ne invada ţara. Discursul regal rostit la Radio în care se afirma că România a încheiat armistiţiul cu sovieticii, a făcut ca Actul trădării Naţiunii de la 23 August 1944, să devină Trădarea fără precedent din întreaga istorie universală, actul cel mai mizerabil şi cel mai abject, prin care Mihai I şi-a predat Naţiunea creştină în mâinile bolşevicului-inamic ateu, spune profesorul doctor in istorie, Gheorghe Constantin Nistoroiu , citat de ZIARISTI ONLINE care consemneaza si cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă:

„Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? (…) În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către URSS, pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!”

Sursa Ziare.ro

Inceputul Adevarului - Oglinda (1993)

2011-10-01T13:02:00.002+03:00

Vroiam să mă conving că suntem liberi - Sergiu Nicolaescu

Oglinda - Începutul Adevărului este cel mai controversat film istoric şi politic românesc.
Filmul prezintă momente cruciale ale existenţei României: trădarea de la 23 august, execuţia Mareşalului Antonescu şi abdicarea regelui Mihai I. După cum spune şi titlul mare, Începutul Adevărului, asta face filmul : redă românilor adevărul ascuns în beciul comunist timp de 45 de ani. Şi o face exemplar .
Multe nu se ştiau la începutul anilot '90 . Se scoteau cărţi în prostie. Puţine spuneau adevărul. Cele care
o făceau cel mai clar şi bine erau cele ale profesorului Gheorghe Buzatu şi profesorului Iosif Constantin Drăgan, doi mari patrioţi. Şi lumea citea! Dar era nevoie de mai mult. Oamenii erau prostiţi după 45 de ani de comunism. Adevărul trebuia să se propage prin toate mijloacele. Sergiu Nicolaescu a trecut prin toată istoria României şi Ion Antonescu nu trebuia sărit din acest maraton de cultură. Împreună cu marele scriitor şi om coborât din Renaştere, Ioan Grigorescu, Sergiu Nicolaescu scrie un scenariu care atingea fiecare eveniment important din acea perioadă tulbure. La fel ca şi Mihai Viteazul, Noi, cei din linia întâi, Oglinda are două părţi / serii : Trădarea şi Procesul.

Distribuţia

Pe lângă evenimentele istorice, scenariul conturează şi drama personajelor implicate . Scene de o sensibilitate rară sunt interpretate excepţional de echipa de actori geniali . Personal, am fost marcat de scena execuţiei, unde este imposibil să nu ţi se furnice pielea . Am fost năucit de talentul lui Ion Siminie . S-a identificat cu Mareşalul, puţin spus . Iată distribuţia şi scurte comentarii la personajele principale ( cu menţiunea că toţi actorii au făcut personaje memorabile ) :

Mareşalul Ion Antonescu - Ion Siminie : actor prin excelenţă de teatru, face rolul vieţii, interpretat cu o patimă extraordinară

Mihai Antonescu - Gheorghe Dinică : nemaipomenit de bun, singurul personaj istoric interpretat

Iuliu Maniu - Ştefan Radof : cel mai bun rol din filmografia d-sale

Regele Mihai I - Adrian Vîlcu : rolul vieţii

Lucreţiu Pătrăşcanu - Şerban Ionescu : actorul mare din Ion nu se dezice !

Eugen Cristescu - Ştefan Iordache : deşi un rol aproape insesizabil, el este construit cu măiestria carecteristică

Dr. Petru Groza - Dorel Vişan : singura colaborare cu regizorul, machiavelic

Gheorghe Gheorghiu-Dej - Virgil Andriescu : dur şi the last man standing al filmului

Andrei Vîşinsky - George Constantin, împreună cu Cel mai iubit dintre pământeni şi O vară de neuitat, ultimul mare rol

Johannes Friessner - Sergiu Nicolaescu : după cum ne-a obişnuit

Maria Mareşal Antonescu - Monica Ghiuţă : rol de mare sensibilitate

Constantin Sănătescu - Ion Lupu, primul mare rol, după Ecaterina Teodoroiu

Manfred von Killinger - Vasile Boghiţă

Jurgen Lederer - Adolf Hitler

Dinu Brătianu - Vladimir Găitan

Gheorghe Alexianu - Mihai Niculescu

Gheorghe Brătianu - Cornel Ciupercescu
Ioan Mocsony-Stârcea - George Alexandru
Emilian Ionescu - Emil Hossu
Karl Clodius - Mircea Anghelescu
Iorgu Ghica - Iurie Darie
Aurel Aldea - Liviu Crăciun
Regina Elena - Olga Bucătaru
Peter Wolf Joachim - Joachim von Ribbentrop
Dinu Brătianu - Vladimir Găitan
Alexandru Voitin(ovici) - Viorel Comănici
Constantin Titel Petrescu - Traian Stănescu
Teohari Georgescu - Petru Moraru
Hella - Anca Szonyi
Alfred Gerstenberg - Valeriu Paraschiv
Pantelei Bodnarenko Pantiuşa - Ion Chelaru
şi alţii

Pelicula a avut premiera extraordinară pe 11 februarie 1994 la Sala Palatului, urmată de o a doua, la Patria
Filmul respectă istoria şi a avut succes la public. Mulţi "specialişti" au fost contrariaţi că "marelui criminal" Antonescu, călăul evreilor şi ţiganilor ( pe care i-a apărat în faţa lui Hitler ) i-a fost lipită aura de erou martir, ceea ce pur şi simplu a fost şi este. De asemenea, "cum Hitler era calm ?! Era un nebun turbat!" Hitler avea un respect deosebit pentru Antonescu, pe care îl considera un mare lider militar şi şansa României către salvarea naţională.
Deşi nu este un film în care să se pună accentul pe luptele de pe front ( ca în alte filme ale maestrului ), reuşeşte să fie primul film politic liber. Totodată are şi meritul de a-l surprinde atât pe Ion Antonescu - omul, construit din extraordinara-i raţiune, dar şi din antiteza realizată faţă de celelalte personaje, cât şi pe Ion Antonescu -Conducătorul, care prin acţiuni şi vorbe memorabile ( chiar în dialogul ideologic cu Hitler ), scrie o pagină divină în Istoria Neamului Românesc. Un portet unic în cinematografia mondială.
Este şi un extraordinar document pentru toţi cei pasionaţi de film, istorie şi Sergiu Nicolaescu. Trebuie să vedeţi acest film, pentru că undeva, cândva, un om trimis de Dumnezeu, a luptat şi a murit pentru ţara lui !

File de poveste...

2011-08-19T16:55:00.000+03:00

S-a furat efigia Maresalului Ion Antonescu

2011-08-16T16:43:00.002+03:00

Placa pe care era chipul maresalului Antonescu, amplasata pe o casa de pe strada George Bacovia, a fost distrusa – aceasta era ultima imagine amplasata public a maresalului, din judetul Bacau

Efigia maresalului Ion Antonescu a fost furata. Cei care au sesizat acest lucru au fost membrii Filialei Bacau a Asociatiei Nationale “Cultul Eroilor” (ANCE).
“Asociatia a luat act de disparitia a inca unui insemn comemorativ din Bacau. De data aceasta, este vorba despre efigia in bronz a maresalului Ion Antonescu ce era amplasata pe cladirea din strada George Bacovia nr. 49 – Casa Anania, unde in timpul Primului Razboi Mondial a functionat Comandamentul Armatei a II-a.
Ca sef al Sectiei Operatii al marelui Cartier General, Ion Antonescu a participat semnificativ la organizarea si desfasurarea bataliilor de la Marasti, Marasesti si Oituz.
Hotii au distrus partial si placa de marmura, din care a ramas totusi inscrisul care sta marturie evenimentelor din prima conflagratie mondiala, Bacaul fiind capitala militara a României in acea perioada. Din pacate, prin acest furt, in judetul Bacau nu mai exista nici o amintire imagistica despre Ion Antonescu. Chiar daca unii au ridicat obiectii privind activitatea sa, maresalul ramâne un personaj de prima marime a istoriei noastre politice si militare. Furtul si distrugerea monumentelor, busturilor, efigiilor ce ne amintesc de istoria neamului românesc trebuie pedepsite cu asprime, atât din punct de vedere juridic, dar si ca atentat la memoria noastra colectiva”, a declarat Paul Valerian Timofte, presedintele ANCE Bacau. (Claudiu TANASESCU)

ziarul de bacau.ro

Locul unde trebuia să fie amplasată statuia Mareşalului Ion Antonescu din Cluj-Napoca

2011-08-16T16:39:00.002+03:00

În anii 2000, primarul de atunci al Clujului, Gheorghe Funar, refuza in mod constant sa aplice prevederile legale din Ordonanta de Urgenta din 14 martie a.c. privind interzicerea organizatiilor extremiste, a simbolurilor, care erau votate de parlament ca şi criterii obligatorii în vederea intrării României în NATO şi UE.
Primarul Clujului, Gheorghe Funar, refuza in mod constant sa aplice prevederile legale din Ordonanta de Urgenta din 14 martie a.c. privind interzicerea organizatiilor extremiste, a simbolurilor fasciste si a cultului celor care se fac vinovati de crime impotriva umanitatii. Funar a instalat la vremea respectivă in Consiliul Local (CL) Cluj tabloul maresalului Ion Antonescu. Acesta era situat in partea dreapta, in spatele scaunului primarului.
Precizam ca, la initiativa lui Funar, CL Cluj, intr-o sedinta din legislatura precedenta, a votat un proiect al primarului prin care cea mai mare artera din cartierul Manastur, unde locuiesc peste 100.000 de oameni, printre care si familia Funar, a primit numele maresalului Ion Antonescu.
Primarul Clujului il considera pe Antonescu un “martir al neamului” si unul din eroii Romaniei in al doilea razboi mondial si a exclus, in repetate randuri, posibilitatea de a aplica legislatia in vigoare.
La vremea respectivă în anul 2000 strada Primăverii purta numele de Mareşal Ion Antonescu. Pe această stradă în faţa bisericii ortodoxe, Primăria Cluj-Napoca dorea să ridice o statuie în mărime naturală a mareşalului Ion Antonescu. Preşedintele comisie locale de realizare a statuii Mareşalului Ion Antonescu din anul 2002 era ales tânărul istoric de atunci dr. Ionuţ Ţene. Astăzi, din iniţiativa de atunci a mai rămas doar un soclu din beton armat pentru statuia lui Ion Antonescu, în faţa bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Mănăştur.
Vă prezentăm în exclusivitate poze cu soclul pentru viitoarea statuie a Mareşalului Ion Antonescu.

Marius Sălăjean napocanews.ro

Basescu: " Da! Aveam un aliat si aveam de recuperat un teritoriu."

2011-07-06T22:20:00.001+03:00

Intrebat ce parere are despre celebrul ordin al Maresalului, Presedintele Romaniei Traian Basescu, marturiseste ca Maresalul Ion Antonescu a procedat corect la momentul respectiv. Presedintele spune ca in aceleasi conditii chiar si el ar fi procedat la fel, deoarece "Aveam un aliat si aveam de recuperat un teritoriu".

Cu toate acestea, Presedintele nu face nimic in privinta maghiarilor din Romania, desi acestia au facut atatea demersuri pentru obtinerea autonomiei lor pe teritoriul NOSTRU. Mai mult decat atat, Traian Basescu indeamna cetatenii romani sa fie mai ingaduitori cu acei "cetateni romani" ce continua sa intreprinda acte de violenta si teroare in judetele Covasna si Harghita.

Si poate Domnul Presedinte isi aminteste asta:

Ordinul Maresalului Ion Antonescu: Ostasi, va ordon, Treceti Prutul !

2011-07-06T21:22:00.000+03:00

Maresalul Ion Antonescu in fata legionarilor. Discurs!

2011-07-06T21:15:00.000+03:00

Prof Dinu C Giurescu despre Statutul Minoritatilor...

2011-06-22T15:09:00.002+03:00

Cu siguranta nu este despre Maresalul Ion Antonescu, subiectul acestui blog, dar legatura este foarte puternica si cred ca reprezinta intocmai ceea ce Maresalul si-ar fi dorit de la poporul roman: Sa luptam impotriva acestor excroci care nu fac decat sa duca tara la destramare si sa creeze un dezechilibru intre cetatenii romani.

Mareşalul Ion Antonescu part 3/3 - Romania between 1940-1944

2011-06-22T14:19:00.002+03:00

Mareşalul Ion Antonescu part 2/3 - Romania between 1940-1944

2011-06-22T14:09:00.000+03:00

Mareşalul Ion Antonescu part 1/3 - Romania between 1940-1944

2011-06-22T13:58:00.000+03:00

Soim Roman - Omagiu Eroilor Romani Antisovietici

2011-06-22T13:54:00.000+03:00

Un mic tribut pentru un mare Erou

2011-04-23T09:22:00.000+03:00

Maresalul Ion Victor Antonesc de tancu23

Petitie: "Reabilitarea Maresalului Ion Antonescu"

2011-04-23T09:17:00.002+03:00

http://www.petitieonline.ro/petitie-p27418051.html

La 2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în ziua de 1 iunie 1946 alături de alţi colaboratori, de autorităţile comuniste şi ocupantul sovietic. Execuţia s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca şi colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi profesorul Alexianu.

Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi, călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14 gloanţe. Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc.
Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau închisoarea şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi condamnaţii au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul împlinea 64 de ani.
După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Un erou român
Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: “Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!”. Graţie mărturiei colonelului Magherescu, gorjean şi apropiat al lui Antonescu, aflăm filmul evenimentelor povestit de Ovidiu Gologan, operatorul care a imortalizat pe peliculă execuţia din 1 iunie 1946:
“Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile… Deşi era foarte cald, clănţăneam de frig. Îmi era frig şi frică…Dacă mi se bloca aparatul. Mă gândeam şi la aceste lucruri cuprins de o cumplită panică. Dacă ratam fimarea, s-ar fi socotit că săvârşeam un sabotaj. Am încercat să mă controlez. Clipele de aşteptare se scurgeau cu greu. Deodată, a apărut grupul celor patru condamnaţi, cu Mareşalul în frunte. Inima parcă a încetat să mai bată. Eram numai ochi, ochii dilataţi, întreaga fiinţă se concentrase în ei. Grupul se apropie solemn. Când Mareşalul a ajuns la câţiva paşi de mine, am pus aparatul în funcţie. Toate gesturile mele erau maşinale. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu. Aparatul ţârâia cu hărnicie. Acolo, în obiectiv, nu mai era Mareşalul, ci o fiinţă eterică, desprinsă din această lume. L-am prins bine în obiectiv, dar ochiul meu îl vedea doar pe El. În mersul acesta ceremonios, a juns la locul indicat. Grupul s-a aliniat cu faţa la pistolari. Nu mi-am dat seama dacă erau paznici sau civili care îmbrăcaseră vestoane militare, oricum, militari nu erau. Când s-a apropiat momentul, am auzit vocea Mareşalului limpede şi pătrunzătoare: Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!. A comandat impasibil, ca şi cum n-ar fi fost vorba de persoana sa. Ceilalţi trei se închinau, făceau semnul crucii. Patru rafale scurte de pistol automat, în liniştea de cimitir a acestui colţ de închisoare. Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, Gh. Alexianu au căzut retezaţi şi trupurile lor au rămas în nemişcare. Aparatul ţârâia necontenit, urmăream împietrit scena de coşmar. Se petrecea ceva incredibil. Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi, înălţându-şi fruntea, a strigat: N-aţi nimerit domnilor! Ochiţi mai bine, terminaţi odată! Pistolarul din dreapta sa s-a desprins de rând, a înaintat câţiva paşi şi a tras în tâmplă, dându-i lovitura de graţie. Aparatul zumzăia, sfârâia într-una, iar eu, la capătul puterilor, nu-mi dădeam seama că totul se încheiase…”

Carieră de excepţie
Ion Antonescu s-a născut la Piteşti la 15 iunie 1882, calendar nou. A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până pe 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducător). După cum ştim, Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de-al doilea război mondial, de partea şi sub comandamentul Germaniei.
Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de “Câinele roşu”.Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al “Şcolii Superioare de Război” între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat Major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938.
Generalul Antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940). La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol II, Mihai a devenit noul rege. În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), Antonescu a căutat să facă o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol foarte importante ale României.
Antonescu s-a apropiat politic de Garda de Fier, oferindu-le mai multe portofolii guvernamentale(15 septembrie 1940). El spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului. Această perioadă de coabitare între General şi Gardă a făcut ca statul să fie decretat “Stat naţional-legionar”. Până în cele din urmă, cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de Antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). Antonescu a zdrobit rapid rebeliunea legionară, (având aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară.

Sfârşitul
În vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingând înapoi frontul către graniţele României, Antonescu a refuzat să-şi modifice poziţia şi să ceară un armistiţiu (datorită simţului onoarei). De aceea, pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat în urma unei scene care a fost redată anterior în săptămânalul nostru.
După arestare, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, ţinut în arest timp de doi ani în URSS, a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat “exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa “Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.