Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea.

vineri, 31 ianuarie 2014

Temerile Maresalului Ion Antonescu



      În scrisoarea către Dinu Brătianu din 29 octombrie 1942, Mareşalul, respingând categoric retragerea Armatei Române de pe Frontul de Est, invoca ca aşa ceva ar face „din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară”. Nenorocirea actului istoric de la 23 august 1944 fiind bine cunoscuta de catre toata lumea.

     Un alt exemplu: în Ordinul de zi destinat forţelor operative, după eşecul de proporţii din zona Cotul Donului-Stalingrad, după 19-20 noiembrie 1942, Antonescu şi-a prevenit combatanţii că în campania angajată era „vorba de fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, războiul României în Rusia fiind totuşi unul „de apărare” purtat alături de „aliaţi puternici [Germania] în ţara inamicului care de peste 200 de ani ne cotropeşte bucată cu bucată din pământul strămoşesc”.





      Poate cel mai de seama avertisment facut de Maresalul Ion Antonescu, vorbele sale fiind parca litera de lege pentru ceea ce a urmat apoi sa se intample.

      „În cazul unei înfrângeri, vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii, învingători, ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre …” (Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, III, Craiova, 2002, p. 249-250).

"Fata de cine sa mai falsificam istoria ?"



„Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”



      Personalitatea Mareșalului Ion Antonescu reiese din fiecare cuvânt rostit în această declarație pe care acesta o făcea într-un moment crucial pentru popor, pentru România. Onoarea și demnitatea, trăsăturile care lipsesc românilor cel mai mult în ziua de astăzi, erau principalele caracteristici care defineau personalitatea mareșalului.






      Anul trecut [în 1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, si aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii neamului românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filo-francezi – şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că am fost filo-englezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele.      În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi ? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi, după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut” (vezi M. D. Ciucă, editor, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, Bucureşti, 2000, p. 568-569).

sâmbătă, 1 iunie 2013

A trăit, a luptat și a murit ca un erou A trăit, a luptat și a murit ca un erou

În întreaga istorie a tuturor popoarelor există o zicală străveche care spune oarecum asemănător același lucru: la vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. La fel și în cazul nostru, al românilor, de multe ori în vremurile dificile, am avut parte de bărbați adevărați care să-și ia soarta în mâini, a lor și a celor care i-au urmat, și să scrie istoria. Sunt mulți care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii cunoscuți, alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au nume de străzi sau instituții. Nu avem cum să nu ne amintim de ei, sunt nume care au făcut istorie, și sunt instituții sau străzi care ne amintesc de asta: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca și eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins sau au fost învinși, dar au rămas în memoria românilor ca și adevărați lideri, ca și exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce vor veni. Și care au venit și vor veni, fie că ne place sau nu.

duminică, 26 mai 2013

Profesorul Buzatu recitându-l pe Radu Gyr: “Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s. Adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis.” Profesorul Gheorghe Buzatu şi rostirea românească a adevărului istoric. EVOCARI

Prof Gheorghe Buzatu in biroul sau de la CICE-Iasi - 2012- Foto Cristina Nichitus RonceaProfesorul Gheorghe Buzatu şi rostirea
românească a adevărului
istoric
Dacă nu m-aş simţi atât de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate chiar în muncile mele impuse de împrejurări […]. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu
Mircea Eliade, Jurnalul portughez…

Adevărat, Profesorul şi Istoricul Gheorghe Buzatu a plecat la cele Veşnice, mult prea devreme, mult prea grăbit, la nici 74 de ani, lăsând în urmă o vastă operă istorică, prieteni dragi şi fideli, buni colegi şi, nu în ultimul rând, o familie îndurerată.  A plecat discret din mijlocul cărţilor şi documentelor atât de dragi lui, ca un demn slujitor al istoriei… Fiindcă oşteanul se jertfeşte pe câmpul de luptă, preotul în altar, iar istoricul în bibliotecă…Deşi tragic şi dureros, trebuie să o recunoaştem că  Profesorul a avut parte de o moarte frumoasă… Onorabilă şi pilduitoare.

sâmbătă, 18 mai 2013

Bustul Maresalului Ion Antonescu la Botosani





      Vineri, 31 august 2012, în satul Tătărăşeni din comuna Havârna, în prezenţa a aproximativ treizeci de persoane, de la profesori-doctori la simpli ţărani, a fost dezvelit un bust al Mareşalului Ion Antonescu, amplasat în curtea casei profesorului de istorie Gică Manole, fost director al Casei Corpului Didactic din Botoşani. Profesorul, doctor in istorie, a suportat toate cheltuielile lucrării şi amplasării monumentului. La dezvelirea bustului au participat cadre didactice şi oameni de cultură, printre care profesorii dorohoieni Ioan Puiu şi Ciprian Voloc, Cornel Dretcanu, directorul şcolii din Ibăneşti, scriitorul Victor Teişanu, scriitorul şi publicistul Aurel Brumă din Iaşi. Au fost trimise invitaţii şi pentru câtiva preoţi, care ar fi trebuit să sfinţească bustul, dar şi pentru militari în rezervă, dar aceştia s-au eschivat şi nu au mai ajuns la dezvelirea bustului al carui autor a preferat să rămâna anonim.








vineri, 17 mai 2013

Insemnarile Inspectorului General de Armata, general I. Prodan



      Generalul I. Prodan specifica in Foaia Calificativa pe anul 1937 urmatoarele:


      „ Generalul Antonescu comandă Divizia a 3-a de Infanterie, în mod remarcabil, din toate punctele de vedere.
      Ofiţer general, care are toate însuşirile, virtuţile şi capacitatea, recunoscute de întreaga oştire - ca un strateg emerit, un fin tactician şi un organizator de forţă.
      Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în cali­tate de Inspector General de Armată (2 şi 3) - nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al generalului Antonescu.
      In timp de pace, în toate însărcinările şi comenzile avute, de la primul grad până la cel de general, a fost totdeauna întâiul, ales din­tre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă şi chiar peste aşteptări toate misiu­nile ce i s-au dat.
      In timp de război a fost inspiratorul şi animatorul fără egal al marilor înfăptuiri, ce au dus la împlinirea idealului naţional şi pentru care nu avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători.
      Datorită probităţii modestiei şi a caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deşi i se oferise la Tisa, înaintea cama­razilor săi.
      Câtă demnitate, câtă cinste ostăşească!!!
      Memoriul său o dovedeşte din plin că este un ofiţer de mare valoare şi un caracter; totuşi au fost idei răzleţe, ce au făcut opinie separată; au greşit şi au ispăşit.
      Adus în fruntea Marelui Stat Major, a avut o activitate prodigioasă; a reclădit Marele Stat Major la propriu şi la figurat, antrenând ofiţerii de Stat Major pentru adevărata lor menire.
      Ceea ce îl caracterizează în mod deosebit pe generalul Antonescu este vasta sa cultură profesională şi generală; o educaţiune aleasă, un înalt simţ al demnităţii, un spirit de iniţiativă, un caracter hotărât şi mai ales un mare curaj al răspunderii.
      Este omul care lasă urme ce nu se şterg; este ofiţerul care radiază încredere în jurul său, este ostaşul cu cea mai mare experienţă de război; este şeful cel mai întovărăşit de virtuţi, cred singurul general din Armata Română, cel mai bine pregătit, care să rezolve orice pro­blemă politico-militară, sau orice situaţie, oricât de superior ar fi comandamentul.
      Numai cei ce au făcut războiul şi acei ce l-au apropiat şi, în urmă, îşi pot da seama de ce ascendent se bucură Generalul Antonescu, de energia sa constantă, de judecata sa clară şi de sinceritatea cu care îşi expune convingerile sale.
      Este o fire independentă, un caracter, un adevărat conducător ce judeca repede şi just, un şef!!
      De la acest valoros ofiţer superior, oştirea a cules roade şi renume; de la acest distins general va obţine, cred, servicii poate şi mai mari, căci pe lângă sufletul său mare, e înzestrat cu acea puternică şi bine afirmată însuşire excepţională, voinţă de a birui.
      Propun ca, în mod cu totul excepţional, să fie înaintat la gradul de General de Divizie şi să i se încredinţeze comanda de Corp de Armată, Inspectoratul Cavaleriei sau orice altă înaltă însărcinare sau misiune, fiind ostaşul de cea mai mare nădejde a Ţării".

sursa: "Procesul" de Dan Ioan
 

joi, 24 ianuarie 2013

Bustul Maresalului Ion Antonescu la Pitesti





      Desi nu credeam ca o sa apucam sa mai vedem asta, iata ca in sfarsit incepe sa se faca dreptate.
Cu aceasta ocazie, dorim sa multumim directorului Muzeului Judetean Arges, dl. Spiridon Cristocea, care a sprijinit acest proiect si salutam initiativa acestuia.
      Speram doar ca acesta sa fie un pas inainte spre recunoasterea oficiala a Maresalului ca erou national.

sursa: http://mazarini.wordpress.com/2012/12/26/eveniment-remarcabil-la-pitesti-dezvelirea-bustului-maresalului-antonescu/

luni, 19 noiembrie 2012

Istoricul Gheorghe Buzatu dupa lansarea ultimului volum „Mareşalul Antonescu. Forţa destinului. O biografie”





      Marele istoric prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu a lansat, vineri, la Universitatea „Ovidius” din Constanta, cel mai recent volum inclus în seria Opera Omnia, colecţia „Românii în istoria universală”, un titlu de referinţă pentru specialişti, dar şi pentru publicul larg „sedus” de muza Clio, „Mareşalul Antonescu. Forţa destinului. O biografie”. Într-un interviu acordat cotidianului „Telegraf”, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu a vorbit despre modul în care este percepută, în prezent, personalitatea celui căruia i-a dedicat „o biografie” în peste 800 de pagini, dar şi despre procesul de documentare pentru realizarea unui volum de o asemenea complexitate. Despre personalitatea autorului au vorbit decanul FISP, lect. univ. dr. Emanuel Plopeanu, iar volumul a fost prezentat de prof. univ. dr. Valentin Ciorbea.

Reporter: Preocupările dvs. privind România în cel de-Al Doilea Război Mondial sunt materializate editorial în cărţi de referinţă pentru bibliografia de specialitate. În acest context, i-aţi dedicat Mareşalului Ion Antonescu o serie de studii, reunite în volume, iar recent, i-aţi elaborat o biografie. De ce o asemenea carte?

Profesorul Gheorghe Buzatu: Pentru mine şi colegii mei de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române, anul 2012 a fost unul rodnic, înglobând 27 de volume din seria de documente din arhiva lui C. Z. Codreanu, mai multe tomuri despre Bicentenarul raptului Basarabiei (1812-2012), am finalizat reeditarea integrală a monumentalei „Istorii a Românilor” (volumele I-XII) datorată inegalabilului Nicolae Iorga, dar vă rog să observaţi că pun mai presus de toate această lucrare despre Mareşalul Ion Antonescu. I-am consacrat până acum, singur sau în colaborare, cel puţin 25 de volume, fără îndoială prea puţin, în raport cu epoca şi personalitatea celui evocat. De altfel, şi „acest Antonescu” nu reprezintă decât… o biografie, şi anume, lucru precizat pe pagina de gardă, prima ediţie, situaţie în care, pe moment, sunt preocupat de ediţia secundă, care va fi – trebuie să fie! – superioară celei dintâi, sub toate raporturile.

Reporter: Să înţeleg că veţi continua să lucraţi pe marginea acestui subiect.

Profesorul Gheorghe Buzatu: Nu exagerez de fel dacă precizez în context că, pe măsură ce scriu, mă gândesc deja la… ediţia a III-a, dat fiind că teme precum Mareşalul Antonescu şi Al Doilea Război Mondial nu pot fi epuizate, fie numai dacă avem în seamă dezbaterile actuale şi imensul material documentar pe care l-am adunat, rod al unor investigaţii de mai multe decenii în toate marile biblioteci şi arhive din ţară şi din lume – Rusia, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania. Îl rog pe cititor să admită că, într-un asemenea cadru, nu sunt dispus să fac presupuse concesii ori să adopt anume „tipare”, ci să realizez un Antonescu care să fie cât mai aproape de adevăr, ceea ce depinde, în concepţia mea, de o serie de factori. Este obligaţia istoricului, la urma urmelor, să-şi închipuie că undeva/cândva/cumva, Antonescu însuşi şi-ar citi biografia… Este prea mult ori dimpotrivă, prea puţin?!

Reporter: Care sunt dificultăţile cu care v-aţi confruntat în elaborarea volumului „Mareşalul Antonescu. Forţa destinului. O biografie”?

Profesorul Gheorghe Buzatu: În funcţie de materialele adunate şi de anchetele realizate, cu foşti miniştri, militari şi spioni, cu oameni de rând sau cu personalităţi, în Arhivele KGB-ului, CIA-ului, Intelligence Service-ului sau SSI-ului, dificultăţile ce pot apărea nu mai rămân, la atâtea decenii după asasinarea Mareşalului, orice s-ar pretinde. Mă refer la dificultăţile de interpretare sau de naţionalitate. Încă, culmea, rămân tot acelea de documentare, dat fiind că trebuie să admitem că aceasta, oricât ar fi de amplă, în chip concret nu se încheie, pentru specialist, niciodată!

Reporter: Ce ar trebui să reţină posteritatea despre Ion Antonescu sau, citând un studiu al dvs., cum se prezintă Mareşalul la judecata istoriei?

Profesorul Gheorghe Buzatu: Contrar celor mai sinistre opinii sau celor mai pesimiste preziceri, Mareşalul şi-a câştigat un rol de primă mărime în istoria naţională, ceea ce opinia publică de ieri ori de azi a surprins cu exactitate, numeroase sondaje trecându-l pe Antonescu, nu fără temei sau câtuşi de puţin exagerat, în rândul marilor români, de oricând şi de oriunde… Antonescu şi-a propus, a urmărit şi a reuşit să fie întotdeauna egal cu el însuşi… A ştiut – în fapt, i s-a prezis! – că avea să ajungă… Vodă în Ţara Românească, dar că va sfârşi… pe eşafod. La 1 iunie 1946, cu puţine minute înaintea execuţiei, chiar în preziua împlinirii vârstei de 64 de ani, Mareşalul şi-a reafirmat convingerea că sfârşitul îi fusese pecetluit de bătălia pentru Basarabia şi Bucovina, pe care era dispus s-o reia, cu acelaşi deznodământ… În clipa supremă şi-a comandat plutonul de execuţie, fiind în măsură, în clipa supremă, de a mai rosti „Trăiască România!”










joi, 11 octombrie 2012

Cuvinte de incurajare


     Intors din calatoria de la Roma si Berlin, unde a pus problema Transilvaniei de Nord-Est, Maresalul Ion Antonescu a organizat o mare manifestare populară, cu peste 100.000 de participanţi, la Alba-Iulia, pentru a aniversa Unirea din 1918. A folosit prilejul pentru a reafirma drepturile românilor asupra întregii Transilvanii şi a lansat un îndemn la încredere:
„Fraţi ardeleni! Voi, cari v-aţi sfâşiat sufletul şi trupul; Voi, cari aţi părăsit încă odată vetrele vieţii şi crucile mormintelor; Voi, cari aţi adăugat dureri noi la hrisovul suferinţelor de veacuri; Nu deznădăjduiţi. Pe umerii voştri stă apăsarea sfântă a datoriilor strămoşeşti. În această clipă de îngenunchere, îngenuncheaţi ca să auziţi trosnetul de trupuri pe roată ale lui Horea şi Cloşca; simţiţi în sânge clocotul de viaţă ardelenească a lui Avram Iancu şi imnul de redeşteptare naţională a lui Mureşanu. Plecaţi urechea la brazda strămoşească şi păstraţi în cuget icoana gândurilor lui Lazăr, Şincai şi Şaguna şi cutremuraţi-vă de biruinţa măreaţă şi veşnică a lui Mihai Viteazul. Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni, fiindcă nu putem părăsi ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile, nici trădările nu ne vor clinti. Toţi trebuie să păstrăm încrederea în drepturile Neamului, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă şi prin jertfă să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă dreptatea străjuieşte lumea. Şi dreptatea lumii va fi dreptatea noastră. (…) Din Alba-Iulia, unde gloria celui dintâi Întregitor a adus peste veacuri afirmarea de voinţă şi unire a Ardealului, pentru ca în sunetul de clopote ale credinţei strămoşeşti să dea Coroana Unirii celui din urmă Întregitor, în numele trecutului, pentru apărarea prezentului şi pentru gloria viitorului, cer azi unirea românilor într-un singur suflet”.

duminică, 29 iulie 2012

Steagul românesc datează de acum 1.500 de ani ?

ROŞU – GALBEN – ALBASTRU, culorile drapelului românesc, sunt caracteristice ţesăturilor şi ornamentelor de pe îmbrăcămintea poporului nostru, păstrate timp de veacuri fie toate trei împreună, fie asociate câte două, în drapelele ţărilor române. Aceste tradiţii puternice au făcut ca, în perioada modernă, tricolorul să devină steag al ţărilor române, pentru prima dată în Transilvania, apoi în Ţara Românească şi în Moldova.

sâmbătă, 28 iulie 2012

ATENŢIE LA ROMÂNIA!

ATENŢIE LA ROMÂNIA!
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
                    L-a scris pe harta lumii Dumnezeu …
         (Andrei Ciurunga)
Gh. Buzatu
Despre iminenţa pericolului rus şi sovietic şi atitudinea unora din oamenii politici români, înainte de producerea ireparabilului în iunie 1940, ne vorbeşte, pilduitor, un document descoperit în arhiva “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu, fiind vorba de o lungă scrisoare trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154). Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (I. I. C. Brătianu, N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinatăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând să-şi afle locul într-o antologie. Şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al lui I. I. C. Brătianu, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins că România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor acest pasaj fundamental: “… Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Peste mai mulţi ani, în 1936, I. Joldea-Rădulescu a avut şansa de a-l chestiona pe N. Iorga. Relativ la Basarabia, ilustrul istoric a observat: “„… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă [...] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia [...] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei româneşti a inaugurat procesul dezintegrării României Mari! Stopat parţial şi vremelnic de Războiul din Est (1941-1944), angajat exclusiv pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi pentru lichidarea pericolului comunist (vezi Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998). Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizită de rămas bun, Grigore Gafencu şi întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoiului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre [...], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte[...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia (Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231). În mod sigur, Mareşalul Ion Antonescu nu a ignorat, în politica sa generală ce a condus la războiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnificaţia profundă, cu caracter de permanenţă, a factorului rus. În context, nu putem ignora precizările pe care Antonescu le-a formulat, în ian. 1943, la solicitarea jurnalistului italian Lamberto Sorrentini, în sensul că „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”  (Gh. Buzatu, ed., Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379).
Actualmente, la peste şase decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939-1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie şi, în context pe seama destinului Basarabiei, au continuat, dacă nu cumva s-au amplificat? Există şi serioase temeiuri, de vreme ce în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuşi preşedintele SUA, cu o declaraţie categorică de blamare şi repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităţilor în Europa în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat prematur în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât … galante. Întrucât, în fond, ele au redeschis marile dosare ale conflagraţiei, sub toate aspectele – origini, declanşare şi desfăşurare, consecinţe etc. Era şi normal să fie astfel, dat fiind că, de ani buni, după „deschiderea arhivelor” în urma prăbuşirii sistemului comunist din ţările Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să impună rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. Pe de altă parte, istoricii, respectând tradiţiile şi liniile directoare ale profesiei, s-au dovedit credincioşi principiului potrivit căruia cercetările trebuie, cu orice preţ, aprofundate, element esenţial de care depinde progresul însuşi al disciplinei. Cu alte cuvinte, pentru istorici nu există ceea ce ar voi să sugereze ori să impună guvernele ori anume forţe politice – aşa-zisele „serbări galante”… Pe care, pur şi simplu, ei le transformă în fericite prilejuri pentru reexaminarea şi dezbaterea deschisă a marilor şi micilor „cazuri” de odinioară, chiar dacă au fost clasate, fiind, de regulă, considerate închise! Mai ales pentru ţările care au cunoscut sistemul cenzurii comuniste după 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagraţii au fost şi sunt re-dezbătute, tendinţa generală manifestându-se prin repudierea oricăror canoane, până de curând solide, cu adevărat de neclintit. Aşa, de exemplu, cine ar fi crezut că aveau să fie puse cumva în discuţie efectele sută la sută „pozitive” ale Marii Victorii de la 8-9 Mai 1945? Şi totuşi … Interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor recent descoperite şi al noului „spirit al veacului”, îl determină pe istoricul de astăzi să reţină câteva elemente indiscutabile, şi anume că triumful militar al Naţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondiţionat, după cum a fost şi capitularea semnată de delegaţii armatei germane. O victorie istorică, cu vaste şi profunde consecinţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţărilor beligerante, al bătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect însă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contestări şi abjurări, nuanţe, care, în mod normal, nu ar trebui să mai deranjeze pe cineva, mai ales dacă ştim istoria celui de-al doilea război mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crimă. În consecinţă, victoria din 1945 a Aliaţilor în Europa, totală şi globală, cum a fost, a avut, totuşi, culorile ei. Nu se poate neglija, de pildă, că una a însemnat capitularea Germaniei pentru URSS, altceva pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa. De ce nu şi pentru România, care, în 1941-1944, angajată pe Frontul de Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de război al Germaniei, pentru ca, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, să se fi înrolat efectiv în tabăra Naţiunilor Unite, ajungând a deţine locul 4 în efortul militar antinazist după URSS, SUA şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost invitată sau acceptată în “clubul învingătorilor”. Iar dacă i s-au recunoscut nişte merite, atunci, ca şi acum, a fost blagoslovită doar cu … “drepturi limitate”, în fond tot atâtea atingeri capitale şi frustrări nemeritate, dar dependente exclusiv de toanele Învingătorilor (în primul rând ale lui I. V. Stalin et Co.), precum ocuparea ţării de către Armata Roşie, răşluirea unor provincii istorice, comunizarea forţată pe timp de o jumătate de veac, reparaţii de război incomensurabile etc. S-a prăbuşit nazismul – este adevărat – , dar, în Europa Est-Centrală, şi nu numai, a triumfat sistemul anti-nazist/comunist al lui I.V. Stalin, acesta din urmă tot monstru al istoriei, chiar “superior” lui Adolf Hitler. Se poate neglija, de pildă, că în cercurile politico-diplomatice bucureştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în altfel decât ca „un alt Hitler” (Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, Bucureşti, 2002, p. 316), cu alte cuvinte – … „Hitler al II-lea”!… După cum este cunoscut, conflagraţia mondială din 1939-1945 s-a declanşat în contextul şi ca o consecinţă imediată a semnării la Moscova a Pactului odios de la 23 august 1939, iar în continuare războiul a avut ca obiectiv (predominant din punctul de vedere al lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care a survenit, aplicarea întocmai a condiţiilor Pactului, care, după 8-9 mai 1945, a fost repus integral în vigoare, chiar extins prin acordurile de la Kremlin din octombrie 1944, de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945. În ceea ce o priveşte, România, victimă a Pactului Molotov-Ribbentrop din prima clipă, fiind şi nominalizată în protocolul adiţional secret al abominabilului document, cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea (Jean-Baptiste Duroselle, Tout Empire périra. Théorie des relations internationales, Paris, A. Colin, 1992, p. 304), după cum s-au pronunţat specialiştii, a rămas tot victimă a înţelegerilor secrete între Marile Puteri şi după „victoria popoarelor” – cum i s-a spus în epocă – din 1945!… Nu este, oare, clar că, fără acel document, adică fără Pactul Hitler-Stalin altfel s-ar fi desfăşurat izbucnirea şi evoluţia conflagraţiei mondiale din 1939-1945, iar, în context, altfel acţiona România? Iar, alături de România, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate – după 1944-1945 printr-un nou Pact, dar între URSS şi Occident – în “sfera de interese” a Kremlinului, ele fiind practic supuse unei bolşevizări barbare, cu nimic superioară dominaţiei naziste. În atare împrejurări, iată de ce nu putem discuta despre o veritabilă  “victorie a popoarelor” în mai 1945, când Marii Învingători (SUA, URSS, Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale “drepturi speciale” în afară de orice măsură, statele şi naţiunile mici şi mijlocii din zonă fiind plasate dincoace de “Cortina de Fier”, adică pur şi simplu în ghearele lui I. V. Stalin, potrivit procentelor aberante în privinţa cărora „Führerul roşu” căzuse la înţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 1944 (Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305 şi urm.). În acest fel, se poate afirma, cu trimitere la aria geopolitică est-europeană, grozăviile epocii naziste, au fost – în fond, sub alte pretexte şi etichete, forme şi conţinut – amplificate, prin „victoria” de moment a socialismului de factură stalinistă care a însoţit triumful militar din mai 1945. S-a adăugat faptul că Marii Învingători, după ce au reuşit să distrugă Reichul lui Hitler, nu au ştiut să câştige şi să instaureze pacea mult aşteptată de popoare. Mai mult, a doua zi după victorie, dacă nu cumva mai devreme, a început conflictul între Învingători, Marii Aliaţi de odinioară, şi care s-a transformat inevitabil într-un „Război Rece” de durată între cele două sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armată”, care mai bântuie şi azi pe alocuri şi din când în când, mai aproape ori mai departe de noi. Iată de ce popoarele încă se află în aşteptarea PĂCII, după cea pierdută în 1939 sau, mai degrabă, în 1914, pe care, orice s-ar afirma, victoria din 1945 nu le-a adus-o (Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, VIII/2, Paris, Hachette, 1958, p. 314 şi urm.). Iată un motiv cât se poate de temeinic pentru care o celebră butadă rămâne de strictă actualitate: “Operaţia a reuşit – pacientul… a murit în zori“!
Dar se putea altfel, din moment ce, înainte de orice în Europa, Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care s-a dovedit, în materie de crime politice şi genocid, predecesorul, aliatul, inamicul, dar şi succesorul, în tot şi-n toate, al lui Adolf Hitler, ex-führerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul şi ruinând Reichul brun, promis supuşilor săi pentru o mie de ani, a desăvârşit celălalt, deşi nu i-a supravieţuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienţi însă pentru a pune pe roate (care aveau să se dovedească … butuci) un alt Reich, roşu, planificat pe-o veşnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze cum că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 1944-1945 statelor şi naţiunilor subjugate funcţiona cumva pe durată limitată? Asocierea Hitler-Stalin se impune cu acuitate în prezent, când fanii victoriei din 1945, din Europa ori din Extremul Orient, reproşează celor care, nemulţumiţi atunci şi acum de roadele succesului, nu-s de acord că triumful Naţiunilor Unite asupra Germaniei, Italiei, Japoniei şi sateliţilor lor ar fi soluţionat toate problemele lumii postbelice, mai mult, că ar fi inaugurat o Nouă Eră. Fără Hitler, Mussolini şi Togo, – argumentează fanii, optimişti, de acord – dar cu Stalin sau Beria în schimb a putut fi altceva … Cu aceştia din urmă, cu toate că, în raport cu Stalin sau cu Beria, Hitler, Goering, Himmler şi ai lor s-au dovedit bieţi pigmei, fie numai dacă avem în vedere numărul şi amploarea crimelor planificate şi ariile de acţiune. Cititorul, mai mult ca sigur, observă că modul în care se pune problema este cu totul răsturnat. În sensul că victoria din 1945 şi consecinţele ei au putut fi şi … pozitive, indiferent de rostul major al lui Stalin, în vreme ce cu Hitler… Deşi cei doi dictatori au cooperat şi s-au admirat, ori chiar s-au războit, pentru a se moşteni. Iar, dacă răspunsul este univoc, în ecuaţie fiind îngăduiţi doar Stalin şi echipa, atunci trebuie consemnat că fie numai prezenţa Führerului de la Kremlin şi a Reichului său a decolorat şi denaturat până la desfigurare Victoria din 1945. În aşa fel încât, pur şi simplu, a transformat albul în negru, succesul în eşec, iar bucuria şi fericirea multor popoare în dezastre şi angoase. A fost, din păcate, suficient „atâta”! Ce altceva se desprinde decât acomodarea cetăţeanului cu gândul că, pe când Adolf Hitler este integral scos din joc, cineva-cumva s-ar mai … „împăca” cu Hitler al II-lea, alias I. V. Stalin. Este, netăgăduit, vorba de o monstruozitate a istoriei; nu ne propunem să descifrăm cine şi de ce o cultivă după 1945 sau după 1953? Problema a fost abordată, îndeosebi de marele istoric britanic Alan Bullock, autorul unei magistrale „biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariţia liderului nazist şi după prăbuşirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, beneficiar de primul rang al succesului militar din 1945, un întreg eşafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-al doilea război mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care mai putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul celor doi dictatori, au funcţionat din plin abatoarele istoriei (Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994, p. 441-452).
***
În contextul precizat, se impune a conclude: În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!
Această situaţie geopolitică a stat – cine mai pune la îndoială faptul? – la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944 … Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una aniversară, este  consacrată analizei dezastrelor menţionate în consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!
Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu …  Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat – într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi … „reluat la cel dintâi prilej favorabil”!
Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii  al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele  Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”; declaraţia confidenţială făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945) în sensul că: „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”
Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …” (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, p. 698).
Ce încheiere se impune, alta decât aceasta:
BUCOVINA ŞI BASARABIA – A NU SE UITA!

Regasire

In paduri inalte, in timpul noptii negre,
Sub luna-ceea plina, cea cu luciri funebre,
Se-aude-un lup sihastru, ce urla cu turbare,
Caci si-a pierdut poporul, si-acum aceasta-l doare.

Iar eu il caut prin padure, trecand prin umbra noptii,
Sa-i amintesc ca dacii nu au pierit cu totii;
Si-l rog cu intristare, pe mine sa m-ajute,
Caci fratii nostri vor ca tara lor s-o uite.

Putini au mai ramas cei ce-si iubesc poporul,
Si multi sunt cei ce vor sa ne distruga dorul,
Iar eu, neputinciosul, din calea lor dispar,
Caci ei sunt prea puternici, si lupta mi-e-n zadar.

„De-aceea vin la tine, si-ti cer sa ma ajuti,
Caci numai tu, strabune, mai poti sa ii infrunti,
In oameni sa invii dorinta lor cea veche,
Sa fim din nou un neam,... un neam fara pereche!”

Auzind acestea, lupul a inceput sa urle,
De rasuna in noapte intreaga sa padure,
Si-a asteptat in taina, din cer sa se coboare
Un lup batran si alb, si fioros si mare.

Si m-a-ntrebat indata, vorbind in romaneste:
„-Cine esti tu de spui asemenea poveste?
Poporul nostru-i sfant, nu cade in pacat!
-Stiu ca poporu-i sfant, dar poate a uitat...”

Gandindu-se in taina, grabit el a strigat,
Si sute, mii de lupi au aparut indat’,
Si au pornit la lupta c-o furie turbata
Sa aminteasca dacilor ceea ce-au fost odata.

Cand lupta s-a sfarsit, cu pierderi mari si grele,
Tot noi am biruit, si ne-nchinam la stele!
Iar marele lup alb s-a-ntors la Zalmoxis,
Si de-acolo sus, din ceruri, cu dragoste ne-a zis:

„Acum la voi ramane povara-aceasta mandra:
Sa aparati poporul, limba si tara noastra sfanta,
Sa fiti in veci puternici, barbati biruitori,
Sa nu uitati ca sunteti din nou nemuritori!”

Cand legea noastra veche a revenit in tara
Eu m-am bucurat pentru intaia oara;
Acum in minte-mi zace, frumos, un singur gand:
A biruit definitiv poporul nostru sfant!"

duminică, 17 iunie 2012

Comemorare a mareşalului Ion Antonescu, la Alba Iulia

În data de 2 iunie se împlinesc 130 de ani de la naşterea mareşalului Ion Antonescu, denumit în multe dicţionare de personalităţi drept “dictator pro-nazist”, dar considerat de alţii drept un mare patriot, un mare român, executat de către comunişti în data de 1 iunie 1946, eveniment de la care, iată, se împlinesc 66 de ani. În ciuda părerilor controversate despre acest personaj al istoriei noastre recente, care a condus destinele naţiunii într-una dintre cele mai zbuciumate perioade şi care a fost determinat să ia decizii grele (ce i-au şi atras în cele din urmă sfârşitul tragic) tinerii membri ai Asociaţiei “Dreptate şi Adevăr Alba Iulia- Chişinău”, în frunte cu preşedintele acesteia, conjudeţeanul nostru Dan Măriuţă, au depus în data de 1 iunie a.c. o coroană de flori la Monumentul Memorial al Luptei Anticomuniste din Alba Iulia, împreună cu două steaguri tricolore. E trist faptul că manifestarea a avut loc oarecum discret, fără participarea numeroşilor patrioţi locali, dar şi mai trist este faptul că, în condiţiile în care minoritatea maghiară, ca provocare, comemorează tot felul de personaje şi înalţă tot felul de monumente antiromâneşti, el, mareşalul Antonescu, un mare patriot român, nu are dreptul nici măcar la un mormânt simbolic, darămite la vreun monument…
Cu prilejul comemorării din data de 1 iunie, de la Alba Iulia, Dan Măriuţă, un vajnic patriot după cum văd, şi-a exprimat intenţia de a repeta Marşul Unirii la Cluj Napoca şi la Odorheiu Secuiesc, marş pe care l-a organizat recent şi la Alba Iulia. “La Cluj Napoca cred că va fi mai uşor, pentru că acolo voi găsi mulţi români care să fie cu inima alături de mine, dar la Odorheiu Secuiesc, unde vreau să defilez cu steagul tricolor în mână până în centrul localităţii (chiar de-ar fi să fac acest lucru de unul singur), va fi foarte greu şi chiar s-ar putea să iau iar bătaie, cum am luat şi la Chişinău… Cu toate astea, cred că a venit timpul să ne arătăm şi noi mândria românească, în faţa atâtor provocări la care suntem supuşi din partea minorităţii maghiare şi din partea altor venetici!” No comment. (I.H.)

ZiarulUnirea

23 August 1944 - O mare trădare naţională

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui eveniment şi implicaţiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primăvara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviţă, săvârşita în strânsa legătură cu Casa Regala şi cu Partidul Comunist.
Au fost prezentate în mod denaturat situaţia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său...
Iată ce nu s-a spus până acum:

1. Bodnăraş unelteşte, la Palat, deschiderea frontului prin "Poarta Iaşiului"

miercuri, 8 februarie 2012

Cateva din activitatile Maresalului Ion Antonescu

Jipa Rotaru despre adevărul istoric cu privire la Mareşalul Ion Antonescu



Prof. univ. dr. Jipa Rotaru a acordat un interviu cotidianului Ziua Veche despre Mareşalul Ion Antonescu.  La cei  70 de ani, istoricul şi comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Nevoia poporului roman pentru un alt lider

     Incercand sa fiu la curent cu ceea ce se mai spune despre Maresalul Ion Antonescu, am dat peste spusele unei anume persoane, Mihai, care isi exprima in cadrul unui blog nevoia sa pentru un alt lider. Citind fiecare paragraf, mi-am dat seama ca aceasta nevoie este practic o nevoie generala, la nivel national.
      O sa sar peste alte introduceri si o sa trec direct la ceea ce era esential fara a reproduce nimic.

luni, 28 noiembrie 2011

Scrisoare adresata Maresalului Ion Antonescu




DOMNULE MAREŞAL,


      Subsemnatul Constantin Rădescu, licenţiat în drept şi proprietar din Craiova, în prezent mobilizat ca Loctenent de rezervă din Cavalerie, promoţia 1917 de războiu.
      Cu profund respect, îmi iau permisiunea de îndrăzni să vă rog să binevoiţi a reexamina cazul meu, de a fi pedepsit să execut un an internare în lagărul de la Tg. Jiu, pentru faptul că, cu ocazia cercetărilor efectuate în garnizoana Chişinău de către o onorată Comisiune specială de anchetă, în faţa căreia am figurat ca martor, am dat o declaraţie după urma căreia sufăr această consecinţă deşi n-am avut nici o intenţiune de a cauza vre-un prejudiciu sau vre-un fel de jignire cuiva sau vreo mistificare de adevăr.
      În viaţa particulară, am fost funcţionar de carieră cu o vechime de 23 ani, în care timp am funcţionat ca pretor, prim pretor, subperfect şi prefect girant îndeplinindu-mi cu conştiinciozitate toate misiunile.
      Sunt ofiţer de rezervă din Cavalerie şi am luptat la Mărăşeşti, iar din anul 1939 şi până în prezent am fost concentrat şi mobilizat când pe frontul de Vest cînd pe frontul de Est, dând dovadă de jertfă până la sacrificiul când mi s-a cerut şi sunt gata a o face oricând.
      Sunt proprietar de mai multe imobile urbane în oraşul Craiova şi mai posed o fermă model în Comuna sub-urbană Mofleni jud. Dolj, unde mă ocup şi cu creşterea oilor Karakul în afară de alte diferite culturi acceptabile solului.
      Descind dintr-o familie onorabilă şi am legături sociabile cu oamenii iubitori de ţară Tron şi Conducător, fiind şi eu educat în acest sens.
      În toată activitatea mea atât în viaţa particulară cât şi cea ostăşească, n-am făcut fapte de cât în aşa fel ca după urma lor să posed o serie de distincţiuni şi să primesc laude şi onoruri.
      Este prima pedeapsă ce primesc în viaţa mea şi menţinerea ei ar avea urmări dezastruase atât pentru mine cât şi pentru avutul meu care într-un an de privare de libertate s-ar risipi, nesupravegheat şi lipsit de grija stăpânului, astfel că tot ce am, din momentul internării mele ar intra deodată cu mine în faza peirii, în plus faptul că avariaţiunile provocate de cutremur la clădiri nu vor putea fi reparate în această primăvară pentru a le face proprii de locuit.
      Terenul rural al proprietăţii mele va rămâne neânsămânţat şi la voia locuitorilor din Comună care vor afla de cauza absenţei mele.
      Domnule Mareşal, ferm convins că întotdeauna când cineva are dreptate o poate obţine de la Dvoastră aceasta îmi dă curajul să vă rog să binevoiţi a-mi ridica pedeapsa aplicată, pentru a putea rămâne mai departe la postul meu ostăşesc, asigurîndu-vă de tot devotamentul şi supunearea care v-o datorez.

(semnătura)

D-SALE DOMNULUI MAREŞAL ION ANTONESCU CONDUCĂTORUL STATULUI ROMÂN.