SERIAL ISTORIC/ Carol al II-lea şi Camarila regală (I). Prinţul Carol işi trădează ţara

Conform unei definiţii clasice, camarila reprezintă un grup de favoriţi ai unui rege sau ai unui şef de stat care influenţează din interese personale actele suveranului şi treburile statului. Pentru România, putem vorbi de existenţa unei camarile regale in timpul regilor Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai. Opinia publică românească, insă, cantonează ideea de camarilă doar in timpul domniei lui Carol al II-lea, motivul fiind rolul major, uneori determinant, in evoluţia României, avut de favoriţii acestui rege.

Prioritar nu interesează relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu, ci influenţa pe care Elena Lupescu şi anturajul ei au avut-o asupra evoluţiei României. Pe măsura indepărtării in timp a perioadei interbelice, imaginea unei societăţi româneşti conduse in fapt, din umbră, de amanta regelui Carol al II-lea pare tot mai stranie. Şi, totuşi, imaginea este reală. Petru o gândire lucidă, este aproape de neinţeles cum in România atâtea energii s-au consumat in jurul Camarilei regale conduse de Elena Lupescu; cum a reuşit aceasta să se menţină timp de 10 ani in postura de factor determinant al aducerii la Putere a unor oameni politici sau a altora, de indepărtare a unora sau a altora; cum a reuşit să reziste unei opinii publice care-i era tot mai ostilă. Trebuie avute in vedere pentru răspunsurile la aceste intrebări, atât majorele defecte de caracter ale lui Carol, inteligenţa deosebită a amantei sale, cât şi complicităţile interesate din lumea politică şi economică a României, uneori impulsionate de factori externi. Este evident că, privită la scara ansamblului Istoriei românilor, domnia Camarilei regale in frunte cu Elena Lupescu este un moment ruşinos. Cu atât mai mult trebuie larg cunoscut, in amănunţime, ca să nu se mai repete.
Aflat la Paris, in exilul pe care şi-l alesese in 1925, prinţul Carol a fost decăzut din calitatea de principe moştenitor prin Actul din 4 ianuarie 1926. Astfel, la moartea regelui Ferdinand, in iulie 1927, nu a putut să se urce pe Tronul pe care-l râvnea. In locul său a fost incoronat Mihai, deşi avea numai 6 ani. De aici inainte, Carol a incercat pe toate căile să ajungă rege, impulsionat şi de un anturaj format din aventurieri şi escroci, condus de amanta sa, Elena Lupescu; anturaj care, in 1930, după restauraţie, se va transforma in Camarila regală. Cea mai importantă incercare a fost in mai 1928; fără succes.

In tentativa lui Carol şi a anturajului său din mai 1928 - dejucată prin intervenţia fermă a Guvernului britanic, care a blocat la sol avioanele ce trebuiau să-l aducă pe Carol in ţară - cea mai periculoasă pentru România a fost legătura cu Ungaria. Reacţia energică a Guvernului britanic fusesese determinată şi de posibilitatea ca, prin acţiunea prinţului, să se declanşeze tulburări in Europa Centrală, unde existau puternice aspiraţii revizioniste aşteptând un prilej pentru a se manifesta deschis; implicarea Ungariei in aventura carlistă demonstra teza. Presa britanică a văzut şi ea pericolul, şi a reacţionat. "Morning Post" aprecia că prinţul "şi-a pierdut complet reputaţia. Oricare ar fi imprejurările acestei afaceri, e sigur că instigatorii sunt agenţi unguri, fără simpatie pentru România. Chestiunea revizuirii Tratatului de la Trianon ar contraria vederile orcărui partid politic din România". "Times" sublinia şi el greşeala majoră a lui Carol, incercarea de a reveni la Tron cu sprijinul Ungariei, căreia i-a făcut promisiunea de a-i ceda din teritoriul României.
Primele ziare europene care au lansat teza legăturii lui Carol cu Ungaria au fost cele din Cehoslovacia, care anunţau in spatele complotului "mâna lui Rothermere", cunoscut susţinător al revizuirii Tratatului de la Trianon şi al refacerii Ungariei Mari. Ziaristul Datley Heathert - care-l ajutase pe Carol - era in slujba lordului, "a campaniei de instigare a acestuia". Preluând ideea, "Viitorul" concluziona: "Eşecul nebuneştei aventuri se indreaptă deopotrivă in contra rothermerismului, care are astăzi prilejul să sfârşească mai scandalos decât şi-ar fi putut inchipui cineva." Fapt neobişnuit, in condamnarea aventurii lui Carol şi a implicării Ungariei s-a antrenat şi regele Marii Britanii, George al V-lea. Intr-o intrevedere cu Eduard Benes, ministru cehoslovac aflat in vizită la Londra, regele il critica pe Carol: "Este condamnabil, condamnabil! Deşi imi este rudă, imi pare bine că Guvernul meu a fost ferm şi l-a invitat să părăsească Marea Britanie fără intârziere". La Foreing Office, reprezentantul diplomatic al Ungariei "a fost chemat şi i s-a tras o bună săpuneală pentru amestecul in aventură" - se raporta la Bucureşti de către diplomatul român de la Legaţia din Londra, D.N. Ciotori. Acesta credea, totuşi, că autorităţile britanice il vor acoperi pe lordul Rothermere, "pentru a-l obliga, pe de o parte, iar, pe de alta, pentru a nu compromite presa britanică", lordul fiind propietar al mai multor ziare. Ziarele franceze salutau faptul că Guvernul Baldwin nu inţelegea să incurajeze pe aceia care doreau revizuirea Tratatului de la Trianon. Aceleaşi ziare franceze, oarecum neutre faţă de luptele politice interne din România, subliniau că in politica externă "nici Vaida, nici Maniu nu vor altceva decât ceea ce voiesc Brătianu şi Titulescu". "In România nu există partid carlist şi in ceea ce priveşte unitatea naţională domneşte acolo un acord desăvârşit, dovadă chestiunea optanţilor unguri şi insăşi alegerea Albei Iulii ca loc al unei intruniri politice, a acelei Albe Iulii care este simbolul unităţii României". Şi, la fel ca-n presa britanică, i se aduceau critici aspre lui Carol. In "Echo de Paris" o făcea cunoscutul ziarist Pertinax. "L'Intrasigent" scria: "Faptul de a-l vedea pe Carol pactizând cu ungurii, in vederea unei restaurări, il compromite in ochii tuturor patrioţilor români". Aceeaşi condamnare in "La Liberté" şi "Petit Parisien" - care afirmau că prinţul a făcut jocul revizioniştilor unguri. Incercarea carliştilor de la Londra era etichetată peste tot drept o "agresiune a Budapestei". Asupra legăturii dintre tentativa lui Carol şi aspiraţiile teritoriale ale Ungariei, cel mai insistent se apleca Leon Bailoy, in "L'intransigent": "Eşecul umilitor al ex-prinţului descalifică pe om arătându-l cu totul nepregătit pentru meşteşugul greu de rege. Carol a fost uşor indus in eroare de emisarii unguri şi de către prietenii acestora din Londra. Se vede acum că el se obliga să ajute cu tot dinadinsul Ungaria in campania ei de dezagregare dusă in contra Europei Centrale, a micii Antante şi a tratatelor de pace in vigoare. Nimeni nu se poate opri de a crede că cei de la Budapesta nu ar fi incercat o agresiune in contra României, profitând de tulburările create in această ţară prin debarcarea neaşteptată a prinţului Carol, care ar fi coincis tocmai cu Congresul de la Alba Iulia". Guvernul Baldwin era lăudat pentru clarviziune: "A ştiut să dejoace acest plan, făcând incă o dată operă de pace şi siguranţă in Europa, pentru menţinerea tratatelor fără de care această pace nu ar putea să existe". Tot in "L'Intransigent", Jaques Ancel relua şi el tema legăturii cu campania revizionistă maghiară: "Printr-o aberaţie, pe care unii o numesc trădare, dar care in fapt este mai curând datorată ignoranţei şi slăbiciunii, ex-prinţul Carol s-a compromis in tovărăşia acelor ziarişti englezi care au complotat impotriva unităţii naţionale a României. Prinţul Carol e incojurat, ca in totdeauna, de prietenii suspecte". "Le Journal", "Petit Parisien", "Le Gaulois" - insistau şi ele pe ideea favorizării Ungariei prin acţiunea prinţului Carol. "Le Gaulois" scria ferm: "Carol se declară favorabil revizuirii tratatului de la Trianon. El ameninţă pacea Europei Centrale". "Curentul" inregistra uimirea ziariştilor francezi faţă de atitudinea lui Carol şi completa discreditare a acestuia in ochii Poporului Român.
Aşadar, implicarea Budapestei era subiectlul predilect al presei româneşti şi străine; dar era acceptată ca o realitate şi de către unele guverne precum cel britanic. In România, Siguranţa a atenţionat şi ea asupra acestei implicări. Intr-un raport al Inspectoratului General de Poliţie şi Siguranţă, Circumscripţia a VII-a Sibiu-Timişoara, din 4 iulie 1928, găsim o formulare in acest sens. Guvernul de la Budapesta dorea in inţelegere cu toate partidele politice să-l aducă in ţară şi să-l incoroneze ca rege al Ungariei pe prinţul Otto de Hasburg, cel mai in vârstă fiu al fostului impărat al Austro-Ungariei, Carol al IV-lea. Data fixată era 20 august. Concomitent, in primăvara lui 1928, a fost proiectată venirea in România a prinţului Carol, venire care, dacă se realiza, i-ar fi impiedicat pe români să intervină in Ungaria. Budapesta l-a asigurat pe Carol de tot concursul, in schimbul recunoaşterii frontierelor Ungariei conform hărţii lui Rothermere. Alarmantă era şi menţiunea că de aceste proiecte ar fi avut cunoştinţă şi Eduard Benes, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, "care s-ar fi declarat indiferent". Pe raport, Nicolae Titulescu, ministrul de Externe român, a scris: "Telegramă urgentă lui Lahovary sministrul României la Budapestat, Emandi sministrul României la Pragat, şi Filidor sministrul României la Belgradt, pentru a verifica informaţia" - ceea ce demonstra faptul că Guvernul României nu excludea veridicitatea celor transmise. Ministerul Afacerilor Externe, in numele lui Nicolae Titulescu, expediază celor trei diplomaţi telegramele ordonate. Aveau unele deosebiri. De la Budapesta se cerea verificarea proiectului incoronării lui Otto de Habsbourg şi a inţelegerii cu Carol. De la Praga se cerea şi "care ar fi punctul de vedere al Cehoslovaciei, in special ca membru al Micii Inţelegeri. Mai căutaţi a afla şi dacă Benes era deja informat despre aceasta". Lahovary a avut misiunea cea mai ingrată: nu putea intreba direct autorităţile ungare şi de aceea a făcut investigaţii in "cercurile diplomatice amice" din Budapesta, fără a afla ceva. La Belgrad, Filidor l-a intrebat direct pe ministrul adjunct de Externe iugoslav; nici acesta nu ştia ceva. Iar Emandi s-a adresat lui Benes, care nu credea adevărată ştirea; a adăugat că "s-ar bucura dacă Otto de Hasbourg sau Carol ar incerca aşa ceva, căci ar fi o bună ocaziune ca chestiunea să se inchidă definitiv, cum s-a intâmplat cu Carol de Hasbourg". Lahovary revine, intr-un lung raport, pe 21 iulie 1928, dezminţind categoric informaţia dată de siguranţă.
Dezminţirea, pe căi diplomatice, a unui plan al Budapestei legat de tentativa lui Carol nu infirmă, pe de o parte, dorinţa acestuia de a profita de momentul favorabil şi nici, pe de alta, intenţia prinţului şi a anturajului său de a atrage Ungaria chiar şi prin cedări teritoriale. Un ziar din Budapesta, oficios al Guvernului maghiar, "8-orai Usjag", publica un interviu cu Barbu Ionescu, cel care elaborase planul tentativei de urcare a lui Carol pe tronul României. Acesta declara că prinţul nu va interveni pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, dar "in vederea obţinerii unei conlucrări intre România şi Ungaria, s-ar putea acorda o mică rectificare de frontieră in favoarea Ungariei". De altfel, nu toată lumea diplomatică românească era convinsă de neimplicarea Budapestei in aventura carlistă din Marea Britanie. C.M. Laptew, de la Legaţia Română din Londra, lăsa să se creadă că el nu exclude implicarea; ca argument trimitea la Bucureşti, pe 15 mai 1928, un articol pe această temă din "Daily Express" (din 14 mai). La Minister, articolul a fost luat in serios; pe formularul cu telegrama de la Londra s-a notat: "Se va trimite in copie Inaltei Regenţe şi primului-ministru." Autorul articolului era Maurice Lewis. "Rezultă clar - scria acesta - că ungurii au avut cunoştinţă de cele ce se angajaseră la Londra şi că, dacă nu erau chiar complici, acordaseră binevoitorul lor concurs la intreaga acţiune, şi numai in ultimul moment, când s-a aflat că nu era nici o şansă de reuşită, autorităţile ungare au intervenit pentru a impiedica zborul unui avion din Budapesta spre frontiera română cu manifeste aduse de Heathcote de la Londra". Maurice Lewis era foarte bine informat, intrucât il insoţise pe Dudley Heathcote la Budapesta. Ştia şi numele pilotului ce urma a fi folosit: căpitanul francez Le Mesurier. Şi "Times" indica promisiunile lui Carol. Iar in august 1928, insuşi Dudley Heathcote, intr-un interviu pentru ziarele din Budapesta, recunoştea rolul Ungariei in aventura lui Carol şi preciza cauzele eşecului.
Cum era de aşteptat, prea guvernamentală din Bucureşti a insistat mai ales pe actul de trădare reprezentat de promisiunile făcute de către Carol Ungariei; in campanie s-a ilustrat in special "Viitorul". Totodată, era folosită ocazia pentru a lovi in P.N.Ţ., obligând pe liderii acestuia să se desolidarizeze ferm de Carol. Era menţionată ca o dovadă a neimplicării naţional-ţărăniştilor insăşi Moţiunea adoptată la Alba Iulia, in cadrul adunării populare convocate de P.N.Ţ.; in moţiune se exprima categoric increderea in "actualul factor constituţional" şi era susţinută "actuala ordine constituţională". Moţiunea fusese redactată de Biroul P.N.Ţ. pe 3 mai, la Bucureşti, şi supusă aprobării Comitetului de direcţie al partidului in noaptea de 5/6 mai; "prin urmare, imposibil de admis că Moţiunea a căpătat textul cunoscut numai când s-a văzut că prinţul Carol nu soseşte la Alba Iulia". Pe 6 mai, Iuliu Maniu primea din partea directorului ziarului londonez "Daily Mail" o telegramă, prin care era intrebat dacă zvonul, care circula in străinătate, că P.N.Ţ. sprijină acţiunea lui Carol, este exact. Maniu a dezminţit zvonul. In plus, era o "flagrantă distanţă" intre acţiunile prinţului şi acţiunile naţional-ţărăniştilor care, la Alba Iulia "au afirmat energic intangibilitatea frontierelor României veşnic unite". Formula ultimă indica şi faptul că P.N.Ţ. credea in ideea că prinţul Carol ar fi făcut promisiuni teritoriale Ungariei. Pentru a incheia discuţia, liderii naţional-ţărănişti anunţau că problema revenirii prinţului Carol "este definitiv inchisă pentru toată lumea".
Carol a pus intotdeauna interesele sale mai presus de cele ale ţării. A dovedit-o şi in 1928, când, pentru a urca pe Tronul României, a admis ajutorul Ungariei, deşi aceasta dorea, in schimb, teritorii româneşti. Şi, totuşi, Carol va ajunge rege al României; spre nefericirea ei.

Din volumul cu acelaşi titlu, in curs de apariţie la editura Semne

Mircea Ionescu Quintus : „Mareşalul Antonescu personal m-a trimis pe front”

Om cu mult umor, calitate ce probabil l-a ajutat să supravieţuiască detenţiei politice, Mircea Ionescu-Quintus provine dintr-o familie cu vechi tradiţii liberale. Avocat de profesie, format în strălucita şcoală interbelică, liderul moral al liberalilor de astăzi a suferit în temniţele comuniste şi la Canal pentru „vina” de a fi înţeles mecanismele democraţiei participative. Şi l-a luat ca model pe I. G. Duca şi a avut privilegiul de a primi sfaturi de viaţă de la marele Nicolae Iorga.

A primit „botezul” liberal în 1936, de la primul ministru Gheorghe Tătărăscu, acesta imunizându-l faţă de curentul legionar care cuprinsese mediile universitare din acea vreme. Demnă de reţinut este şi senzaţia pe care o încearcă Mircea Ionescu-Quintus privind în urmă: istoria tinde să se repete. În rândurile următoare vă propunem o radiografie a ultimilor 70 de ani, făcută la persoana întâi singular, cu momentele şi personajele epocii, aşa cum au fost ele percepute de un om al timpului.

Civilizaţia dialogului politic

Tatăl meu a fost fruntaş liberal, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În casa noastră au venit foarte multe personalităţi politice ale vremii, precum şi toţi fruntaşii prahoveni (n.r. Mircea Ionescu-Quintus şi familia sa au trăit şi trăiesc la Ploieşti, capitala judeţului Prahova). Am văzut apropierea tatălui meu faţă de toţi oamenii politici, indiferent de partidul din care făceau parte – ţărănişti, iorghişti, averescani şi chiar nişte socialişti bătrâni şi romantici.

Venind la noi în casă, eu, de printr-un colţ, mai trăgeam cu urechea pentru că îmi plăcea cum vorbesc. Dar, la un moment dat, l-am întrebat pe tatăl meu de ce la noi nu prea vin liberali, ci numai adversari ai acestora. Tata mi-a răspuns că se vede cu liberalii la clubul lor şi că la cluburile celorlalţi el nu se duce, dar îi primeşte în casă ca pe nişte prieteni.

Îmi amintesc că profesorii mei Basarabescu - averescan - şi Munteanu Râmnic - apropiat de Nicolae Iorga - veneau ca prieteni la noi în casă. În felul acesta am înţeles eu că activitatea politică nu te aşază faţă în faţă, ca pe linia frontului.

Tatăl meu a avut nouă mandate de parlamentar şi se întâlnea mai ales cu parlamentari prahoveni din alte partide. Ţin minte foarte bine că îşi potriveau acţiunile din Parlament ca să folosească intereselor judeţului, ceea ce mărturisesc şi eu cu mândrie că am reuşit să fac în cele două mandate pe care le-am avut, alături de senatorii prahoveni din alte partide. Metoda aceasta am învăţat-o de la tatăl meu, care făcea lobby, pentru legile folositoare judeţului, la noi în casă.

Un prim-ministru luat drept model

În casa noastră bătrânească venea adesea îndreptarul meu politic – I. G. Duca (n.r. prim-ministru liberal, asasinat de legionari în 1933). Era prieten cu tata. Se împrieteniseră aşa cum se întâmplă şi acum în partide, unde există prieteni mai apropiaţi şi mai puţin apropiaţi. Dar vreau să vă spun că în politică nu trebuie să ai duşmani, ci numai adversari. Eu nu simt duşmănie pentru nimeni.

Prin urmare. I. G. Duca, un om fermecător, venea mereu la noi. Când l-a întrebat cineva de ce se duce aşa de des la Quintus acasă, a spus: „Mă duc la Quintus pentru că are un obicei bun – nu-şi pune copiii să spună poezii!“ Mai erau şi alţi fruntaşi liberali la care nu se ducea aşa des. Avea umor! Dar, într-adevăr, e teribil de plictisitor atunci când te duci în casa cuiva şi copiii gazdei încep să recite poezii.

Din 1936 sunt membru al Partidului Naţional Liberal. Eram încă student, însă pe vremea aceea se făcea mai mult politică legionară în universităţi. Tendinţa asta era! Să nu uităm nici contextul european.
Corneliu Zelea Codreanu era un lider carismatic, cucerise tineretul nostru şi mai ales tineretul universitar.

Tatăl meu a murit cu trei luni înaintea asasinării lui I. G. Duca şi cu o lună înainte de a fi numit ministru al Culturii. În paranteză fie spus, asta îmi mai trebuia ceva mai târziu, când am fost deţinut politic, ca tata să fi fost ministru...

„Privilegiile“ parlamentarilor de altădată

Tata a fost parlamentar şi venea la Bucureşti cu trenul. Pe atunci, parlamentarii nu aveau maşini la dispoziţie.

Primul care a avut maşină în familia noastră am fost eu.
Dacă ţin bine minte, tata avea şedinţe la Parlament o dată pe lună. Atât! Avea gratuitate pe calea ferată şi pe căile maritime şi o indemnizaţie din care nu se putea trăi. Erau plătiţi cam cu o mie de lei pe o şedinţă, cum ar veni în banii de acum.

Tata a fost avocat şi trăia din avocatură. Nu era parlamentar din interes, aşa cum se spune astăzi despre unii aleşi de-ai noştri. Era foarte apreciat ca om, fiind considerat cinstit, se simţea foarte bine în mijlocul mulţimii şi vorbea foarte frumos. Erau nişte doamne mai în vârstă, rude ale soţiei mele, care spuneau că merg la sala nu-ştiu-care doar pentru că vorbea Ionel Quintus.

Mirajul Gărzii de Fier

În 1936, dincolo de discursul meu în memoria lui I.G. Duca şi de strângerea de mână a lui Tătărăscu, eu nu m-am considerat om politic. Am avut, însă, marele avantaj că în sufletul meu ştiam că am devenit membru al Partidului Naţional Liberal. Ştiam că tatăl meu a fost un fruntaş liberal şi că am trăit în atmosfera asta. Este ceea ce m-a ferit să ajung cumva în Mişcarea Legionară. Tentaţia era mare şi chiar mă trăgea inima.

Toţi colegii mei erau membri ai Gărzii de Fier şi se uitau la mine ciudat. De fapt, după ce-am vorbit la dezvelirea statuii lui I. G. Duca şi am coborât de pe estradă, doi dintre colegii mei de clasă m-au luat şi mi-au spus: „Eşti condamnat la moarte!“ Or, eu nici măcar nu fusesem răutăcios cu legionarii. Spusesem doar că asasinarea lui Duca este o crimă de neiertat şi că era ultimul om care ar fi meritat să fie sacrificat. Am protestat împotriva asasinatului politic.

Ameninţarea aceea nu am luat-o în glumă. În 1940, atunci când legionarii au preluat puterea, pe mine m-a salvat faptul că eram la Iaşi. A venit un comando după mine, acasă, şi a dat de fratele meu. În ultimul moment a scăpat de execuţie. Am să vă spun că în comandourile acelea care i-au asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Armand Călinescu erau şi colegi de-ai mei. Printre aceia care l-au împuşcat pe Călinescu au fost chiar doi colegi de clasă de-ai mei. Unul dintre aceştia era un elev excepţional. Prin urmare, vedeţi cine era acolo şi cum se executau asemenea ordine? N-am nicio explicaţie pentru treaba asta... Sunt unii oameni care au o putere de manipulare teribilă. Şi acum, din păcate, avem în România un om care a izbutit să transforme personalităţile şi mentalităţile românilor. Îl ştim, însă atunci când poţi să înrâurezi atitudinile unui întreg partid, asta presupune o însuşire deosebită. Această înrâurire, bineînţeles criminală, a avut-o şi conducerea Gărzii de Fier.

Dar fac o deosebire netă între politica pe care am cunoscut-o până în 1938 şi aceea care a urmat de când a început să se profileze dictatura lui Carol al II-lea. Atitudinile acestea care nu lăsau loc de dialog, gen „Asta e, asta faci!“, ni se păreau ciudate. Cu toate acestea, eu am un respect faţă de românul Ion Antonescu. Dar şi el era la fel...

Carol al II-lea îşi dorea să fie adulat

Personal nu l-am cunoscut pe Carol al II-lea, dar de câteva ori am fost în imediata lui apropiere. Latinii spuneau „De morţi numai de bine!“... Dar mi-a făcut impresia unui îngâmfat, mai ales că ştiam că a venit în ţară împotriva voinţei lui Duca şi a altor lideri. De fapt, el uzurpa. Îl uzurpa pe propriul lui fiu care era minor, dar era şeful statului. Al doilea aspect: prea se îmbrăca fastuos, mai ales militar. Nu ştiu ce grade putea să aibă, însă era dornic de a fi adulat. Carol al II-lea se simţea bine când lumea se pleca în faţa lui şi, din păcate, am văzut asemenea plecăciuni. M-a amărât foarte mult să văd asta la Nicolae Iorga. A acceptat şi funcţiile acelea şi uniforma partidului regal... Când l-am văzut pe marele nostru Iorga îmbrăcat în uniforma aceea nu m-am simţit foarte bine, deşi eu eram tânăr pe atunci. Simţeam că este un om care nu are a se pleca în faţa nimănui şi cu atât mai puţin în faţa unui monarh care a venit la putere aşa cum a venit. Carol al II-lea nu mai domnea, aşa cum prevedea Constituţia de atunci, ci guverna.

Eu am spus acum aproximativ un an, la o conferinţă susţinută la Muzeul de Istorie din Ploieşti, că mă tem de asemănarea împrejurărilor pe care le-am trăit în anii `40 cu acestea de acum. Este adevărat, democraţia noastră încearcă să fie puternică acum, sper să izbutească să reziste la orice încercare de autoritarism – ca să nu zic mai mult decât atât! – dar asta depinde de partidele politice, de demnitatea lor.

Regina Maria era foarte iubită de popor

Noi o ştiam ca „Mama răniţilor“ din Primul Război Mondial. Ca şi Regina Elisabeta, avea activităţi de sprijin, de ajutor social, dar ca şi soţul său, mai puţin preţuit decât merită – Regele Ferdinand Întregitorul. Erau nişte oameni iubiţi, stimaţi, şi asta nu pentru că aveau coroane, ci pentru că poporul îi simţea cu coroana pe frunte. Era o plăcere să citeşti în ziare despre acţiuni de binefacere sau despre ceremoniile organizate cu prilejul Zilei Naţionale.

Eu leg imaginea şi existenţa Reginei Maria de Crucea de pe Caraiman. Părerea mea este că Regia Maria s-a autoexilat, spre sfârşitul vieţii, din cauza lui Carol al II-lea. Trăind lângă un soţ ca Ferdinand, cum putea să vadă în propriul său copil o asemenea persoană?!

Un episod controversat este şi acela al intervenţiei Reginei Maria într-o dispută dintre Carol al II-lea şi Prinţul Nicolae, pe terasa castelului de la Balcic, în urma căreia s-ar fi ales cu o plagă produsă prin împuşcare. Îmi amintesc de acest incident, dezbătut intens la acea vreme. În paranteză fie spus, mă doare inima că am pierdut Balcicul. Eu am învăţat geografia României pe hărţile care cuprindeau şi Cadrilaterul... Dar să zicem că avem destul litoral. Mă uit acum la bieţii noştri basarabeni care nu mai au ieşire la mare. Este ceva de neadmis!

Cu nepotul lui Maniu la Canal

Pe Iuliu Maniu nu l-am cunoscut, însă am o mare consideraţie pentru acest om. Eu nu-l pot dezlipi niciodată de Brătieni. Ei sunt făuritorii ţării în care trăim. Cu nepotul lui Maniu am fost la Canal. Eram vecini de pat. Acolo am dormit în acelaşi pat şi cu fratele lui Radu Câmpeanu, Toma Câmpeanu, care ne încuraja mereu.
Pe de altă parte, l-am cunoscut bine pe Corneliu Coposu, care i-a fost secretar. Iuliu Maniu a sfârşit ca un martir, ca şi Dinu Brătianu, care s-a ridicat prin moarte şi prin suferinţă la prestigiul familiei lui. Revenind, însă, Iuliu Maniu este omul care întruchipează cel mai bine partea noastră de suflet care se numeşte Ardealul. Mândria interioară că suntem români ar trebui să ne reaşeze pe drumul nostru. Nu trebuie să fim un popor „plecat la cel mare“, aşa cum se spune adesea.

Viaţa la Canal

Am trăit foarte amestecat în detenţie. Am muncit până m-am prăbuşit fizic. Norocul meu a fost că era acolo o şcoală de pontatori. Mergeam la acea şcoală dincolo de orele de program, dar ştiam că făcând-o voi mai avea şi momente în care să-mi trag sufletul. În plus, puteam avea câte o bucăţică de hârtie şi câte un creion. Am absolvit chiar primul şi am fost trimis pontator la un detaşament de legionari. Le-am făcut mult bine oamenilor ăstora care erau şi ei chinuiţi. În înţelegere cu pontatorul civil, le treceam cantităţi pe care ei, în realitate, nu le realizau. Pentru asta aveau dreptul la pachet şi la vorbitor. Nu putea exista duşmănie acolo, pentru că eram cu toţii nişte victime.

La Canal m-a impresionat şi cazul fiului lui Moţa, legionarul care a murit pe frontul din Spania. Acesta avea atunci 17 ani şi a ajuns în temniţă pentru că s-a dus cu o fată la un film sovietic. Nu le-a plăcut filmul şi au plecat înainte să se încheie. S-a socotit asta ca fiind o mare ofensă.
Unde am fi fost fără comunism

În cazul în care România nu ar fi trecut prin comunism, cred că ţara ar fi fost acum printre primele puteri ale Europei. Să ştiţi că poporul român este muncitor, devotat, înţelept şi inteligent. Pe deasupra, mai avem şi bogăţii naturale. Aceste calităţi s-au ştirbit, pe ici, pe colo, ce-i drept. Fără acei 40 de ani de comunism, eram o forţă reală şi aveam bunăstarea pe care o meritam din plin.

Vă mărturisesc că, oricât aş avea eu o stare bună, o pensie bună, nu pot să fiu mulţumit când ştiu că în jurul meu e sărăcie. De pildă, pe strada unde locuiesc eu, sunt câteva familii care, atunci când eram arestat, îi aduceau câte un bon de pâine sau de zahăr nevesti-mi. Nici noi nu i-am uitat, dar oamenii aceştia sunt acum în sărăcie. Sunt, însă, sute de mii de oameni care trăiesc în asemenea condiţii – fără hrană, fără medicamente, fără căldură în casă.

„Antonescu personal m-a trimis pe front”

Cum l-aţi perceput pe Ion Antonescu? Aţi luptat sub comanda lui...

Eu am executat ordinul de a trece Prutul! La ordinul lui. Am avut pentru el, ca orice român, un respect. L-am văzut că este militar şi că nu poate să fie om politic. Eram de serviciu la comandamentul Corpului 5 Armată - pentru că eram un bun şahist, iar comandantul Corpului era un mare amator de şah şi m-a adus acolo ca să aibă cu cine juca. Era în ziua de Paşti şi atunci a apărut mareşalul Antonescu cu toată suita. Eram în cămaşă. Am luat repede vestonul, a intrat năvalnic, a întrebat unde e comandantul şi am spus că va veni imediat: „Să trăiţi, sunt cutăriţă!“. Şi spune: „Care e situaţia pe front?“ Era dezas­­truoasă. Şi am spus: „Domnule ma­re­şal, sunt pro­bleme...“ În momentul acela, colegi din spatele lui îmi făceau semn şi mi-am dat seama că era în necunoştinţă de cauză. Mi-a spus: „Ce eşti tu în viaţă?“. „Sunt avocat“, i-am răspuns. Şi, cum a venit generalul, i-a zis să mă trimită pe front, să văd care este adevărul. Adevărul era cel pe care l-am zis eu. Frontul picase, iar generalul m-a trimis pe front.

Deci Antonescu personal v-a trimis pe front.

Da. I-a spus comandantului meu să mă trimită pe front să văd situaţia. Asta înseamnă că nu judeca...
Nu era om politic... Adică tot ce i se raporta lui era fals. Aşa cum i se raporta lui Ceauşescu.

Nu cumva asta ţine de structura noastră, ca români?

Noi suntem plecaţi în faţa celor mari. Este consecinţa ocupaţiei turceşti, a celei ruseşti.

Nu cumva este secretul supravieţuirii poporului român?

Da. Avem „o înclinare la mare“ şi aşa s-a întâmplat şi atunci când mai micii se înclinau la mare, făcând un rău imens celui mare. Antonescu nu ştia realitatea când a zis: „Moldova este apărată!“. În trei zile Moldova a fost făcută ciur. La bătălia la care am participat, la Ruginoasa, s-a zis „Ruşinoasa“, că ne-au făcut praf.

Dar nu putea fi vorba de un sabotaj?

Nu. Erau diferenţe de forţă, iar noi trebuia să luăm măsuri de repliere. Când două forţe sunt disproporţionate, cea mai slabă trebuie să ia măsuri nu de înfruntare directă, ci de repliere. Dar noi „ne plecam la mare“, nu-l informam corect pe Antonescu... S-ar putea să fie o moştenire de veacuri. „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie“. Dar eu cred că au fost tăiate destule capete din astea plecate...

Historia