„dictatură antonesciană", ori „dictatură militaro-fascistă"

     Luarea puterii de către generalul Ion Antonescu a fost apreciată drept o lovitură de stat, iar guvernarea sa drept o dictatură militaro-fascistă. Evident multe scrieri false au fost publicate in perioada comunista, comandate chiar de acei tirani pentru subjugarea Maresalului si a perioadei antonesciene. Mai multe detalii le puteti gasi in "Procesul" Maresalului Ion Antonescu de Dan Ioan. Eu mi-am propus sa prezint cateva date esentiale ce rezulta din dosarul penal.

      In urmatoarele randuri am sa va prezint declaratia Maresalului Ion Antonescu, menita sa raspunda la întrebarea pusă de acuzatorul public de a relata „cum s-a ajuns la formarea guvernului Dvs. şi Horia Sima din septembrie 1940 ?"

„In vara anului 1940 am fost închis la Bistriţa de către fostul rege Carol II, pentru că am luat atitudine contra sa şi a guvernului, scris şi verbal, pentru politica făcută timp de 10 ani, care dusese la prăbuşirea catastrofală a tuturor graniţelor noastre. 4-5 zile după scoa­terea mea de la Bistriţa şi fără a fi luat contact cu factorii politici, care, direct sau indirect erau amestecaţi în răspunderile catastrofei, am fost chemat în ziua de 4 august la palat, la rege. La ora 11 am luat primul contact cu regele. Regele mi-a făcut o expunere a situaţiei politice, a facut apel la sentimentele mele de român şi de soldat; mi-a cerut să uit ceea ce a fost între noi şi mi-a încredinţat să formez guvernul. Am răspuns regelui următoarele: «Majestate, m-aţi acuzat sau numai m-aţi bănuit că fac politică. Vă declar şi acum, după cum v-am declarat şi în februarie 1938, când aţi discutat şi atunci formarea unui guvern sub preşedenţia mea, că acuzarea a fost nedreaptă. Dovada este cum a fost şi atunci, că nu am oameni cu cine să formez guvernul. Dat fiind că împrejurările sunt foarte grele, primesc mandatul majestăţii voastre cu condiţia să încerc să fac un guvern de uniune naţională. Cer pentru asta timp pana la ora 6 după amiază, când voi aduce răspunsul majestăţii voastre, dacă pot să-l fac sau nu». Insoţit de Dl. Mihai Antonescu am văzut pe Dl. Dinu Brătianu, Dl. I. Maniu, Dl. Cuza A. C. Am căutat şi pe Dl. Horia Sima, dar nu l-am găsit. La toţi pe care i-am văzut le-am propus formarea guvernului de uniune naţională. Toţi au refuzat să discute formarea acestui guvern şi programul de guvernământ înainte de abdicarea regelui.

M-am întors în seara zilei la palat şi am depus mandatul afir­mând regelui că oamenii politici ai vechilor partide refuză concursul, iar Horia Sima nu pot să-l găsesc. M-am jenat să comunic regelui cererea partidelor, cu care de altfel eram de perfect acord, de abdicare. Regele m-a rugat să mai încerc şi mi-a reînnoit mandatul. Atunci am fost nevoit să-i spun regelui condiţiunile în care aş putea primi reîn­noirea mandatului. Aceste condiţiuni erau similare cu cele pe care i le pusesem în 1938, când a încercat să formeze primul guvern sub preşedinţia mea şi anume, renunţarea la toate prerogativele regale, care le avea prin Constituţia din 1923 şi cari fusese întărite, lărgite prin Constituţia de la 1938. I-am precizat să renunţe a mai fi capul armatei, şeful puterii executive, de a mai avea iniţiativa legilor şi de a se mai amesteca în Justiţie. Nu i-am lăsat decât prerogativele privi­toare la decoraţii, amnistie şi primirea corpului diplomatic.

Regele, ca şi în 1938, a acceptat totul, afară de prerogativa refe­ritoare la armată. Nejucând nici o concesiune în această privinţă, la ora 4 dimineaţa am depus din nou mandatul. In faţa acestei situaţiuni regele mi-a reînnoit mandatul, acceptând şi semnând decretul de acor­darea deplinelor puteri în calitate de conducător al statului român.

In ziua de 5 septembrie 1940 am adus la cunoştinţă oamenilor politici pe care-i văzusem, ceea ce obţinusem de la rege şi le-am cerut din nou concurs. Oamenii politici s-au menţinut pe linia din ajun. La ora 6 după amiază m-am dus din nou la palat şi am depus mandatul. Regele mi-a răspuns textual: «Nu te las, nu am pe altul, ţara trebuie salvată!». Până la acea oră era linişte în capitală. M-am întors la preşedinţie cu mandatul de a încerca să fac un guvern tot de uniune naţională cu alte persoane. Cu alte cuvinte un guvern politic şi de teh­nicieni, recomandându-mi să mă înţeleg cu Horia Sima. La ora 8 când dădeam drumul la hârtiile urgente curente, a intrat Dl. Ovidiu Vlădescu, pe care-l numisem secretar general şi m-a întrebat: «D-le general, ştiţi ce se petrece?» Am răspuns: «Nu!» Dl. Vlădescu mi-a spus: «Se trag focuri împrejurul preşidenţiei, palatului şi poştelor. In piaţa tea­trului este o mare manifestaţie, lumea strigă: La Palat!» în timpul acesta am primit un telefon de la Giugurtu, care era prim-ministru demisio­nat şi care m-a întrebat de asemenea, dacă ştiu ce se petrece, la care i-am răspuns, da, la care d-sa m-a întrebat ce am de gând să fac şi i-am răspuns întrebându-l: «Ce ai face d-ta în locul meu?» Dl. ministru Giugurtu mi-a răspuns: «Eu aş trage!» I-am răspuns: «Poftim şi trage d-ta, eşti prim-ministru!» şi i-am închis telefonul.

In timpul acesta a sosit la preşidenţie generalul Coroamă, care era comandant militar al capitalei şi pe care îl chemasem prin dl. Vlădescu sau col. Elefterescu. Intrebat de mine dacă are trupele în dispozitiv şi dacă va trage, în caz că va primi ordin, mi-a răspuns: «Am trupele în dispozitiv, însă nu trag». Intrebat de ce, mi-a răspuns: «Pentru că poporul are dreptate!». Era persoana de cea mai mare încredere pe care regele o pusese la comandamentul militar al capi­talei, în timpul acesta a sosit dl. Vaier Pop, de asemenea una din puţinele persoane politice care mai rămăsese împrejurul regelui şi care va avea în acea epocă contact zilnic cu palatul. Fiind foarte alar­mat de cele ce se petreceau şi de precipitarea atât de tragică a eveni­mentelor i-am spus: «Poftiţi cu mine la palat!». înainte însă am chemat pe generalul Coroamă şi i-am spus: «Te rog repetă în faţa d-lui Vaier Pop ceea ce mi-ai spus.» După aceasta am plecat cu d-l Vaier Pop la palat, bineînţeles prin focuri. Eram hotărât să cer abdicarea regelui şi i-am cerut sprijinul în această privinţă. Ajungând la palat, am văzut în primul rând pe voievodul Mihai, căruia i-am recomandat calm şi i-am dat asigurări ca voi face totul ca să încerc evitarea unui deznodământ tragic al situaţiunii. Am chemat toţi aghiotanţii regelui, cărora le-am cerut părerea lor, la care toţi au fost de acord şi după aceea împreună cu Urdăreanu şi cu Vaier Pop am intrat la rege. După expunerea de 4 ceasuri, care se referea la atitudinea politică şi morală a regelui din timpul când era prinţ moştenitor până în septembrie 1940, i-am amintit toate avertismentele scrise şi verbale care i le-am dat, atât în timpul ca prinţ moştenitor cât şi rege şi am conchis că nu e altă salvare pen­tru neam şi dinastie şi pentru el personal decât să abdice imediat. Regele a ascultat în mare linişte expunerea şi cererea mea şi după aceea a cerut avizul d-lui Vaier Pop. Fară ezitare, i-a arătat nece­sitatea de a abdica. Adresăndu-se către Col. Urdăreanu i-a cerut şi acestuia părerea în această privinţă. Col. Urdăreanu cu care mă înţe­lesesem în această privinţă, fără ezitare, i-a spus regelui să abdice. După aceea spunând regelui: «Deşi Majestate nu mai aveţi nici o pre­rogativă, totuşi, pentru ca să împing corectitudinea mea până la ultima limită, aveţi majestate dreptul să consultaţi pe cine vreţi în noaptea aceasta, însă până la 6 dimineaţă trebuie actul de abdicare înainte ca capitala să se deştepte, pentru ca să liniştim poporul». Reamintesc că, în seara de 5 septembrie 1940, cu ocazia manifestaţiei din Piaţa Teatrului se răspândisera în ţară manifeste prin care se cerea abdicarea regelui. Ţara era unanimă în această privinţă.

In cursul nopţii regele a văzut, după ştiinţa mea, următoarele persoane: N. Iorga, C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, I. Maniu, poate Mihalache, A. C. Cuza, M. Manoilescu, g-ral Paul Teodorescu, g-ral Mihail şi poate şi alte personalităţi pe care nu le ştiu. Toţi i-au cerut abdicarea, afară, după câte mi s-a spus, de domnii generali Paul Teodorescu şi Mihail. Pare că acesta din urmă i-ar fi declarat regelui că numai eu eram pentru abdicare şi că toată ţara este cu regele. Din informaţiile care mi-au venit imediat, pare că regele a avut la un moment dat ideea să formeze un guvern general Mihail. Comunicându-mi-se să merg imediat la palat pentru a împiedica asta, pentru că, dacă se formează acest guvern, voi fi împuşcat într-un sfert de ceas, am răspuns: «Nu am ce căuta la palat, aştept scrisoarea regelui de abdicare!». Pentru ca să împiedic ultimele ezitări ale regelui, i-am scris o scrisoare, care s-a publicat ulterior, prin care i-am cerut ferm abdicarea si i-am reamintit, facând apel la sentimentele lui de român, consecinţele grave ce ar putea să decurgă, pentru neam şi pentru dinastie, din faptul neabdicării la timp.

La ora 6 dimineaţă, în ziua de 6 septembrie Col. Urdăreanu m-a chemat la palat şi mi-a încredinţat scrisoarea de abdicare. La ora 8 voievodul Mihai a depus jurământul de rege. La ora 9 Piaţa Palatului era plină de lume, care, luând cunoştinţă de situaţiune, s-a calmat.

Două zile mai târziu, regele părăsea ţara cu un tren special, însoţit de d-na Lupescu şi dl. Urdăreanu.

După punerea la punct a acestui fapt, am început din nou con­sultările pentru formarea guvernului de uniune naţională. In dimineaţa zilei de 6 septembrie sosea la Bucureşti şi d-l Horia Sima, pe care d-l Mihai Antonescu şi Roşianu, trimişi de mine din seara de 5, îl găsiră la Braşov dechizat în cioban. Oamenii politici cărora le-am spus, atât direct cât şi prin d-nul Mihai Antonescu, care prin Gh. Brătianu avea legături continue cu Dinu Brătianu, că, de fapt, rolul meu s-a termi­nat şi că ar trebui ca D-lor să se înţeleagă şi să ia conducerea ţării.

Nu am cerut concursul şi nu am spus aceasta d-lor A. C. Cuza şi Horia Sima. D-nii Brătianu Dinu şi Maniu I. au refuzat să dea direct sprijin, însă mi-au promis că-mi dă concursul prin elemente de valoare, într-adevăr d-l Dinu Brătianu a autorizat pe Gh. Brătianu să intre în guvern şi mi-a recomandat 4 sau 5 persoane, pe care le-am şi folosit pentru economia naţională, finanţe, Banca Naţională etc. D-l Maniu mi-a pus la dispoziţie pe d-nii Mihail Popovici şi Aurel Dobrescu, pe care i-am refuzat net. D-l Horia Sima mi-a cerut să formez un guvern numai de legionari, afirmând că partidele politice nu mai reprezintă nimic în ţară. Nefiind de acord, am refuzat. Constatând dificultăţile de a forma guvernul, am avut intenţia să depun din nou mandatul, lăsând partidelor politice şi legionarilor răspunderea şi consecinţele ei. In urma unor mari presiuni făcute asupra mea de foarte multe persoane politice şi din afara partidelor, am încercat să stabilesc o armonie şi de abia la 14 septembrie am reuşit, după certuri foarte mari cu Horia Sima şi cu Stoicănescu, să formez un guvern în care toate posturile de economie naţională erau ocupate de elemente liberale, iar celelalte ministere cu importanţă capitală pentru apărarea ţării şi liniştea ei, erau încredinţate unor oameni din afara partidelor. Legionarii au obţinut ministerul Sănătăţii, Asigurările sociale şi românizarea, care s-a înfiinţat după cererea lor şi doi subsecretari de stat: unul la Finanţe şi celălalt la Agricultură. Le-am mai dat, de asemenea, ministerul Educaţiei Naţionale.

In ceea ce priveşte ministerul de Interne, pentru care au fost mari şi violente discuţiuni, am făcut un compromis numind pe g-ral Petrovicescu (din rezervă), care era un legionar convins, dar şi un mare devotat al meu de 30 ani. Este persoana care mi-a dat cea mai mare decepţie, pentru că, în loc să meargă, pe timpul guvernării regimului legionar pe linia mea, a mers pe linia Horia Sima, afirmând tot timpul contra­riul, în acelaşi timp, pe baza marilor presiuni făcute asupra mea, atât prin d-nul H. Sima, cât şi prin mari demonstraţii în capitală şi în provincie, am fost nevoit să supun regelui un decret constituţional prin care instituiam regimul legionar. Cu mari greutăţi am obţinut de la d-l H. Sima să se mulţumească cu comanda legiunii, cu postul de vice-preşedinte, recunoscându-mă ca şef al regimului legionar. Mi-am dat seama de la început că această dualitate - şi am afirmat-o de atunci -va duce la catastrofă, dacă unul din noi doi va fi de rea credinţă. Catastrofa a venit, s-a lichidat prin rebeliunea din ianuarie 1941. Istoria va decide cine a fost de rea credinţă. Bineînţeles, până la această rebeliune, s-au întâmplat o serie de fapte grave şi foarte grave, care au determinat intervenţia foarte justificată a şefilor celor 2 partide istorice, un schimb de scrisori cu d-l H. Sima, o serie de declaraţii publice făcute de mine şi de atitudini luate în Consiliul de Miniştri şi multe rezoluţii scrise prin care înfieram toate actele neregulate care se comiteau şi ceream intrarea în ordine. Toate aceste fapte se vor explica la timpul lor. La strigătele de alarmă date de d-I Brătianu şi Maniu, le-am răspuns oferindu-le conducerea statului, pe baza faptului că, având organizaţiuni politice, erau mai în măsură să reziste curentului legio­nar, care făcea ravagii în toată ţara, eu stându-le la dispoziţie cu armata. Scris şi verbal, partidele politice, ca de obicei, s-au derobat".


Inainte sa inchei, nu pot să nu constat sinceritatea deplină a acestei declaraţii, curajul răspunderii care l-a caracterizat din primii ani de activitate, precum si capacitatea deosebită de analiză şi sinteză de care a fost capabil şi în acele momente nespus de grele ale vieţii sale.