Discurs rostit de acad. Petre Ţurlea in Parlamentul Romaniei, la data de 25 mai 1999.
Doamnelor şi domnilor colegi,
Vă rog să-mi daţi voie să evoc în faţa domniilor voastre, ca în fiecare an de altfel, la sfârşitul lunii mai, cea mai mare personalitate politică şi militară românească din secolul al XX-lea Mareşalul Ion Antonescu, de la asasinarea căruia se împlinesc, pe 1 iunie, 53 de ani.
Ion Antonescu a fost omul care a pregătit din umbră marile victorii româneşti din primul război mondial, victorii care vor face posibilă Unirea cea Mare din 1918.
Vă va surprinde probabil, dar eu, fiind istoric, lucrez cu documente.
Tot Ion Antonescu a fost omul de care România avea nevoie în anii celui de-al doilea război mondial, omul care a încercat refacerea hotarelor ţării şi în această tentativă patriotică a fost sprijinit de partidele istorice (Ion Mihalache s-a înrolat chiar ca voluntar, deşi avea o vârstă înaintată) şi de rege, care i-a telegrafiat la 22 iunie 1941: "În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general" (general căruia i se arăta "recunoscător".) În momentul când înfrângerea Germaniei a devenit evidentă, atât partidele istorice, cât şi regele s-au desolidarizat de Ion Antonescu şi, împreună cu comuniştii, l-au înlăturat brutal.
Se ştie ce a urmat după 23 august 1944: înrobirea treptată a României de către URSS, impunerea comunismului, ruperea de Occident. De aceea, rămâne de demonstrat că soarta ţării ar fi fost mai rea dacă ieşea din război sub conducerea Mareşalului; doar în cazul unei asemenea demonstraţii înlăturarea lui brutală s-ar justifica.
De la tribuna Camerei Deputaţilor şi în scris, în 1993, 1994, 1995 şi 1996, am cerut Procuraturii Generale să declanşeze recurs în anulare în cazul procesului intentat Mareşalului Ion Antonescu în 1946, proces evident făcut la cererea Moscovei.
Temeiul acestei cereri a fost neconstituţionalitatea Decretului lege nr.312/21.04.1945 în virtutea căruia s-a făcut acest proces. (Demonstraţia neconstituţionalităţii este foarte uşor de făcut şi o fac pe câteva pagini.)
Pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august 1944, pe 31 august 1944 a fost semnat Decretul regal publicat în Monitorul Oficial din 2 septembire 1944 de repunere în vigoare a Constituţiei din 1923. În art.1 preciza că drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923. Art.2. "Sub rezerva celor cuprinse în art.3 şi 4, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923".
Ca urmare, Decretul lege nr.312/21.04.1945 era neconstituţional, deoarece: prevede la art.3, alin.2, că "Cei vinovaţi de faptele prevăzute de art.2, alin.a-j) se vor pedepsi cu moartea sau cu munca silnică pe viaţă." Şi art.3, alin.6, consemna că "Pe lângă aceste pedepse se va pronunţa şi degradaţiunea civică precum şi confiscarea averii în folosul statului".
Or, Constituţia din 1923, care era în vigoare în perioada 1944-1947 prevede:
"Art.15. Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor. Art.16. Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război".
Chiar dacă în art.16 din Constituţie se admite pedeapsa cu moartea, ea este precis admisă doar în timp de război, or procesul Mareşalului s-a desfăşurat în timp de pace, în 1946.
Decretul lege nr.312 violează principiul constituţional al răspunderii ministeriale numai în faţa unor anumite organisme. Astfel, art.98 din Constituţie preciza: "Fiecare din ambele Adunări, precum şi regele au dreptul de a cere urmărirea miniştrilor şi a-i trimite înaintea Curţii de casaţie şi justiţie, care singură este în drept a-i judeca."
În pofida acestei reglementări constituţionale, Decretul lege nr.312 precizează în art.7 că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniştri sau de către acuzatorii publici. Iar în art.10 din acelaşi Decret lege se spune că judecarea faptelor se face de Tribunalul poporului.
Art.101, alin.2, din Constituţia în vigoare preciza: "Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel de numire şi sub nici un fel de cuvânt în vederea unor anumite procese fie civile, fie penale sau în vederea judecării unor anume persoane." Or, art.10 din Decretul lege nr.312 preciza: "Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului". Nimeni nu poate contesta că Tribunalul Poporului era un "tribunal extraordinar", deci neadmis de Constituţie.
În sfârşit, art.107 alin.5 din Constituţia din 1923 preciza: "Puterea judecătorească nu are cădere de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar." Dar art.2 din Decretul lege nr.312 preciza: "Sunt vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război cei care: a) au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi a Naţiunilor Unite." Însă, "declararea sau continuarea războiului" reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legătură cu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunţa.
Procesul Mareşalului Ion Antonescu s-a desfăşurat în condiţii în totală contradicţie cu normele general democratice, sub presiune politică, cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi în condiţiile unei puternice presiuni externe din partea URSS. Toate acestea au viciat atât desfăşurarea procesului, cât şi sentinţa.
Procesul a avut un caracter politic, organizat de aşa-zilele forţe democratice, în frunte cu Partidul Comunist, având drept scop câştigarea capitalului electoral (în vederea alegerilor parlamentare din 1946) şi realizarea unor lovituri împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. Acest lucru a fost constatat chiar de către reprezentanţii diplomatici occidentali la Bucureşti. Astfel, Burton Y. Berry, reprezentantul SUA la Bucureşti, telegrafia la Washington, la 3 mai 1946: "procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al miniştrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui un capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul PNŢ, Maniu, şi pe cel al PNL, Brătianu. S-a menţionat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi pentru a fi folosite în actualele demersuri ale miniştrilor de externe, că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului. În scopuri politice, Guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi."
Acelaşi diplomat, la 28 mai 1946, raporta la Washington: "Observatori de la faţa locului cred că explicaţia evenimentelor poate fi găsită în intenţiile electorale ale Guvernului." (Apud Marcel Dumitru Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Bucureşti, 1995, vol.I, pag.186, şi vol.II, pag.369).
Procesul s-a desfăşurat sub o puternică presiune a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestări intense chiar în sala de judecată. Adeseori, acuzaţii au fost insultaţi, batjocoriţi, fluieraţi de asistenţa selectată de comunişti; cu îngăduinţa evidentă a completului de judecată, acuzaţii au fost întrerupţi şi combătuţi în timpul depoziţiilor lor; s-au organizat adevărate manifestaţii ostile acuzaţilor chiar în sala de judecată. Un singur exemplu: la sfârşitul rechizitoriului pronunţat de acuzatorul public Dumitru Sărac, stenograma şedinţei înregistra "Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: Moarte! Moarte! La moarte! La spânzutătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa! Şedinţa se suspendă!" (Arh.SRI, Bucureşti, fond Procesul Ion Antonescu, rola 6).
Foarte multe volume de documente din perioada guvernării Antonescu, volume publicate după 1989, demonstrează că acuzaţiile din procesul din 1946 nu aveau o bază reală. Mareşalul nu numai că nu poate fi acuzat ca trădător al României, ci a fost salvatorul ei în perioada în care partidele istorice au preferat să nu se implice.
Având în vedere temeiurile de mai sus, cerem procurorului general declanşarea recursului în anulare împotriva sentinţei din 17 mai 1946, sentinţă hotărâtă de Partidul Comunist şi de URSS, sentinţă îndreptată împotriva întregului popor român.
În 1994, procurorul general de atunci mi-a răspuns că studiază propunerea mea, că este de acord cu ea, dar că, fiind un volum foarte mare de lucru la acest caz, rezolvarea nu poate veni prea repede; ea nu a venit nici astăzi.
Evident, este teama Procuraturii, dar şi teama conducerii ţării noastre din 1994, 1995, 1996, dar şi cea de astăzi, de a nu supăra pe unii lideri occidentali.
În realitate, nu volumul de muncă este la mijloc doar procesul Maniu s-a rezolvat foarte uşor, ci slugărnicia Procuraturii faţă de cei care s-au aflat la Putere în România după 1989; iar aceştia nu vor reabilitarea Mareşalului pentru a nu-i supăra pe stăpânii lumii de astăzi, evreii occidentali.
Mulţi oameni politici marcanţi ai perioadei de după 1989, însă, s-au exprimat în favoarea lui Ion Antonescu. Iată aprecierile a doi parlamentari ale căror idei promonarhiste sunt totuşi puternice şi cunoscute. Ion Raţiu, distinsul nostru coleg din PNŢCD, spunea: "Antonescu şi-a asumat responsabilitatea, dar nu pentru salvarea Coroanei, ci a ţării. De aceea, eu spun că el a fost un bun român." şi Dan Amedeo Lăzărescu (PNL), iarăşi un distins coleg al nostru, senator, spunea: "Antonescu a fost salvatorul neamului românesc."
Ion Antonescu nu a fost reabilitat de către conducerea statului român. El rămâne însă statornic în inima poporului român, acolo unde marea majoritate a conducătorilor României de astăzi nu vor ajunge niciodată.
Astăzi, doamnelor şi domnilor, ca să fie salvată, ţara ar avea nevoie, a treia oară în acest secol, de un Ion Antonescu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu