"Regele trebuie sa abdice"

      In 1946 sub ancheta politicianului comunist Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, a fost reconstituita de către Mareşalul Ion Antonescu faza finala a prăbuşirii regimului carlist, abdicarea Regelui Carol al II-lea. Aceasta reprezintă una dintre acele marturii aşteptate cu mare interes si pe care istoricul nu o poate ocoli.


      In cele ce urmeaza va prezentam dialogul dintre Bunaciu si Antonescu:

Patria noastra

"Sufletul meu, impreuna cu Patria noastra, au constituit si vor constitui pentru mine singurele adevarate altare inaintea carora am ingenuncheat, fara rezerve si conditii, gandirea si energia mea. Aceasta fiindca sufletul meu, vreau sa-l redau, cand va veni ceasul, tot asa de curat cum l-am primit si Patria fiindca doresc sa o vad, inainte de a muri, inaltata, respectata si temuta.
Acestea sunt cele doua carti cu adevarat sacre ale religiei mele. In ele am invatat de copil sa citesc si pe ele le rasfoiesc si acum, zilnic. Si atunci cum as putea pune "ambitia" personala si "amorul meu propriu" deasupra intereselor Patriei mele? Pentru a o servi nu poate fi umilinta."

Idealul Maresalului

Maresalul Ion Antonescu, Ultimele cuvinte

 >>> Imagini din filmul "OGLINDA" <<<

Dorinta Maresalului





Erou National recunoscut si la TV

Forta combativa a armatei in 1941

      La declansarea operatiunilor militare forta combativa a armatei nu era fundamental schimbata fata de anul precedent. Conform recensamantului din 6 aprilie 1941, Romania avea o populatie de 13.535.757 de locuitori, din care partea masculina reprezenta 49,3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialistilor, potentialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta 32,9% din persoanele masculine si 16,2% din total. In planul de mobilizare pe anul 1941, in vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiteri, 57.003 subofiteri si 1.043.126 trupa. Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armata, 11 de corp de armata, 214 formatiuni operative, 24 formatiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unitati de formatiuni de zona interioara.
      Aeronautica ( aviatia si artileria antiaeriana ) dispunea de 50 de escadrile, dintre care 17 de vanatoare, 15 de bombardament, 7 de observatie, 6 de legatura si altele. Totalul avioanelor era de 1.061, dintre care 440 erau pentru scoala si instructie. Principala forta a aeronauticii romane care a actionat in campania anului 1941 a fost Gruparea aeriana de lupta, ce avea 253 de avioane, dintre care 205 operative.
      Marina ( compusa din Divizia de Mare si Divizia de Dunare ) avea 39 de nave de lupta mai importante, dintre care 22 maritime si 17 fluviale: patru distrugatoare, submarinul Delfinul, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine etc.
       Carentele de inzestrare erau dublate de cele privind pregatirea cadrelor ( in special a celor de rezerva ), a instruirii unor contingente datorita restrictiilor bugetare din perioada crizei economice. Serviciile armatei se confruntau cu mari neajunsuri. Dupa formula reputatului istoric Petre Otu, " ceea ce armata romana nu a putut plati cu bani a platit, mai tarziu, cu sange".

Ordin de zi ! (Promovare)

22 iunie 1941 - 22 iunie 2010 Ordinul Maresalului a ramas valabil!

Ostasi,
V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri. Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.
Ostasi,
Va ordon: treceti Prutul!
Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.
Ostasi,
Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare, ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor. Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.
Ostasi,
Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la DumneZEU. Sa luptati pentru dezrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori. Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.
Ostasi,
Izbanda va fi a noastra. La lupta. Cu DumneZEU inainte!

Maresal Ion Antonescu – Conducator al Romaniei

Reabilitarea maresalului Antonescu a fost incuvintata si de catre Ceausescu

Deunazi, Rusia, prin vocea purtatorului de cuvant al Ministerului rus de Externe, a catalogat recenta reabilitare partiala a maresalului Ion Antonescu de catre Curtea de Apel drept o insulta adusa memoriei victimelor celui de-al Doilea Razboi Mondial, considerand gestul justitiei romane „o incercare de a revizui rezultatele razboiului“. Oficialitatile romane nu prea au dorit sa comenteze declaratia, asa ca asteptam replica istoricilor. Primul care l-a reabilitat, tot partial, pe maresalul Antonescu a fost Nicolae Ceausescu. Avea cu totul alte motive decat cele strict juridice, iar o intreaga operatiune in care au fost implicate serviciile secrete, Ministerul de Externe si importanti lideri de partid a culminat cu publicarea romanului „Delirul“, care a cunoscut un succes fara precedent. Insa, dupa cum veti vedea mai jos, nu doar acesta a fost motivul pentru care autorul volumului a fost platit regeste. Viata romancierului Marin Preda, omul care si-a dorit sa scrie carti comparabile cu ale lui Tolstoi, a fost marcata de intamplari cu totul exceptionale. Daca in 1952 Securitatea ii rezervase scriitorului un loc intr-un lagar de munca - si n-a lipsit mult sa-i ramana oasele acolo -, in 1975, Preda joaca rolul principal intr-o ampla operatiune lansata de partid, dar mai ales de catre Ceausescu, care dorea sa demonstreze inca o data lumii intregi independenta Bucurestiului fata de Moscova. Si cum liderul comunist n-avea curajul sa-i infrunte pe sovietici direct, a ales o alta cale. Publicarea unei carti de mare impact, care sa arate Kremlinului ca romanii au o alta viziune in privinta unor chestiuni sensibile ale istoriei recente, ceea ce constituia in epoca un act de fronda greu de inghitit de catre sovietici.

Il astepta Canalul

In septembrie 1952, un raport al Securitatii se incheia cu o fraza de-a dreptul tenebroasa : „Sus-numitul (Marin Preda - n.n.) va fi supravegheat in continuare informativ, pentru a se strange probe pentru a fi incadrat in U.M (unitate de munca – n.n.).“ Cu alte cuvinte, pe scriitor il astepta Canalul ori vreun lagar de reeducare prin munca, de unde putini s-au intors. L-a salvat faptul ca Gheorghiu-Dej, cel care conducea atunci Romania, si-a dat seama ca scriitorii sunt mai pretiosi in libertate decat la Canal. Peste patru ani, Preda va primi Premiul de Stat pentru „Morometii“, dar marele sau rol va fi jucat sub domnia lui Ceausescu. In 1975, romanul „Delirul“, semnat de Marin Preda, rastoarna toate normele vremii, dand nastere unui scandal international. Si asta pentru ca maresalul Ion Antonescu era reabilitat. Mai mult, volumul deschidea polemica in privinta legitimitatii intrarii romanilor in Basarabia. Inimaginabil pentru acele vremuri, in care la fiecare 23 august sarbatoream tocmai „insurectia impotriva nazismului“. Antonescu, aliat al lui Hitler, romanul care pornise razboiul impotriva Uniunii Sovietice, era prezentat in „Delirul“ cu totul altfel decat erau obisnuiti romanii - umanizat intr-o maniera pe care nici cei mai curajosi istorici n-ar fi cutezat sa o abordeze intr-o discutie publica, darmite intr-o lucrare. Asadar, publicul larg il percepe pe maresal drept un om cu framantari, cu remuscari chiar - un destin previzibil datorita imprejurarilor exceptionale pe care le-a trait. In „Delirul“, si fisa biografica a maresalului este aproape exacta, motiv pentru care chiar si episoadele in care Preda romanteaza au devenit peste ani istorie. De pilda, Antonescu apare ca sef de promotie a celebrei academii militare Saint-Cyr, eveniment care nu s-a petrecut in realitate. „Delirul“ era pe placul lui Ceausescu. Asta si pentru ca liderul de la Bucuresti nazuia sa fie comparat, chiar sa se regaseasca in personalitatea autoritarului si antidemocratului Antonescu. La fel ca si maresalul, Ceausescu se dorea a fi promotorul unui nationalism luminat. Pe de alta parte, la Bucuresti, cineva il prezenta pe Antonescu altfel decat istoriografia sovietica. Nu era vorba doar despre o manifestare de disidenta, ci si de o palma usturatoare, pe care Moscova a incasat-o din plin. „Geniul din Carpati“ si-a aratat muschii, iar in acel moment, liderii sovietici nu au avut altceva mai bun de facut decat sa scrasneasca din dinti.

Fat-Frumos se opune lui Hitler

Pentru cei care nu au citit romanul, facem totusi precizarea ca tonul lui Preda nu trecea peste ceea ce regimul putea accepta in acel moment. Antonescu era frecvent numit dictator, nu se facea apologia faptelor sale. Insa era greu sa nu se observe ca maresalul era prezentat precum un Fat-Frumos care se opunea capcaunului Hitler. Infruntarea dintre cei doi a fost prezentata in „Delirul“ net in favoarea romanului, chiar daca nu exista nici un izvor istoric care sa confirme faptul ca Antonescu i s-a opus lui Hitler la Berlin. Din contra, se pare ca cei doi s-au inteles de minune, nu doar pentru ca erau facuti din acelasi aluat, ci mai ales pentru ca Fuhrerul, pragmatic in acea perioada, nu dorea mazilirea lui Antonescu in favoarea legionarilor. Fie si pentru faptul ca acesta din urma controla armata. De un om cu mana forte avea nevoie Hitler la granita cu sovieticii, nu de o tara intrata in haos. Asta spun istoricii si nu exista argumente care ar putea sa-i contrazica. Consemnam si ca cei care au criticat romanul afirma ca Preda a manifestat o tendinta antiartistica. L-a favorizat pe eroul national, ridicandu-l peste alti candidati la gloria istoriei.

Sovieticii au reactionat vehement

Aparitia romanului „Delirul“ a fost atent supravegheata de catre Directia de Informatii Externe (DIE), iar mai multi fosti ofiteri de informatii afirma ca a fost vorba chiar despre o operatiune bine pusa la punct de catre acest serviciu. Efectul a fost cel scontat. Asa ca sovieticii au reactionat vehement. Nu au dat o clipa impresia ca se afla in fata unui roman. Pentru Moscova era clar ca Bucurestiul are o cu totul alta viziune asupra maresalului Antonescu, a celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar mai ales in privinta Basarabiei, a carei recucerire de sub stapanirea sovietica e prezentata in „Delirul“ ca o fapta de vitejie. Asa ceva nu se putea ierta, motiv pentru care presa sovietica s-a dezlantuit atat impotriva romancierului si implicit a conducerii de la Bucuresti, iar, ulterior, relatiile romano-sovietice au cunoscut chiar o anume racire.

O operatiune bine pusa la punct

Spuneam mai sus ca aparitia romanului a fost coordonata din umbra si de catre DIE. Era vorba despre un atac frontal impotriva Uniunii Sovietice si nu despre reabilitarea vreunui fost comunist inchis in puscariile regimului instaurat dupa 1947. Asa ceva se putea petrece doar cu acordul lui Ceausescu, sub cordonarea unui serviciu secret, cu implicarea Externelor, iar sovieticii stiau asta prea bine. A fost vorba, de fapt, despre o operatiune pregatita impecabil. Partea vazuta a acesteia: lui Marin Preda i s-a permis accesul la documente pana atunci inaccesibile din arhivele Institutului de Istorie al Partidului Comunist Roman, considerate in epoca adevarate tabuuri. Partea nevazuta: discutiile scriitorului cu liderii Romaniei de atunci ori cu cei care au avut grija ca aparitia romanului sa nu fie tulburata de vreo minte sprintena de la cenzura, ca si modul in care a fost parcursa fiecare etapa, de la documentare pana la aparitia volumului. Ca sa nu mai vorbim despre planul de contracarare a anumitor „represalii“ diplomatice. Acest aspect il vom deslusi peste multi ani, daca se va considera ca respectivele documente nu aduc atingere sigurantei nationale. Nu se stie cu precizie daca Preda si-a dorit intr-adevar tot acest paienjenis tesut in jurul sau, insa e greu sa credem ca un om de talia sa nu a banuit macar ce se petrecea in culise.

Romanul a fost platit regeste

Faptul ca „Delirul“ a fost pe placul lui Ceausescu este dovedit de publicarea celei de-a doua editii. Ocazie cu care s-a mai incercat dregerea busuiocului, prin adaugarea unor pagini care accentuau imaginea negativa a legionarilor. Prietenul de la Rasarit nu trebuia suparat prea tare. Ceausescu dorea sa arate doar cine-i jupan in Romania. Nici istoria mistificata de catre comunisti in ce priveste lupta impotriva legionarilor nu trebuia rasturnata pe de-a-ntregul. Cert e ca Ceausescu a stiut sa aprecieze efortul lui Preda. Conform datelor aflate in dosarele Securitatii interne, romancierul ar fi primt pentru cele doua editii ale romanului „Delirul“ 881.000 de lei. O suma uriasa pentru acele vremuri. Daca facem un simplu calcul, raportandu-ne la cursul valutar al vremii, era vorba de fapt, despre aproximativ 100.000 de dolari. Nici un scriitor roman nu mai fusese platit cu o asemenea suma pentru o carte. Asa ca este greu de crezut ca romanul lui Preda nu a fost o comanda. O comanda bine platita, pe care scriitorul a dus-o la bun sfarsit pentru ca un asemenea subiect il propulsa de-a dreptul in istorie, ci nu neaparat din motive pecuniare. Criticul Eugen Simion este de alta parere. In opinia sa, „Delirul“ nu a fost o comanda a CC al PCR, ci s-ar fi nascut din obsesia lui Preda legata de generatia sa si destinul acesteia. Frumos spus, dar pentru asta partidul n-ar fi platit niciodata atatia bani. Si inca un amanunt. Intr-o zi, Ceausescu i-a vorbit lui Dumitru Popescu - cel care avea in „Epoca de aur“ drept de viata si de moarte asupra presei si culturii romanesti -, despre romanul „Delirul“. Acesta din urma se indoia ca seful statului de atunci citise cartea, banuind ca primise un rezumat de la Securitate, insa, conform spuselor sale, „Ceausescu era preocupat doar de faptul ca Preda ignorase „lupta in ilegalitate a comunistilor“. Atat il ducea pe el capul. Sau poate ca voia sa „imbunatateasca“ romanul in stilu-i caracteristic. Era singura critica pe care liderul de la Bucuresti o aducea cartii.

Preda injura regimul

Dupa cum spuneam la inceputul articolului, Preda se afla in atentia Securitatii inca din anii ‘50. Urmarirea sa, ca si a altor scriitori importanti, avea in principal doua obiective. Evaluarea individului in ce priveste loialitatea fata de regim si relatiile sale din strainatate. De altfel, langa Marin Preda au fost plasati informatori plini de zel, foarte pretuiti de Securitate. Unul dintre ei, poetul Ion Caraion, ale carui delatiuni aveau chiar valoare literara. Prin 1972, Securitatea interna ajunsese la concluzia ca romancierul ar avea o „atitudine ostila“, fara a preciza foarte clar care ar fi manifestarile acesteia. Era vorba despre faptul ca, din cand in cand, scriitorul injura cu naduf regimul. Cam atat. Apoi, Securitatea devine mai concilianta, pentru ca Preda s-ar fi dat pe brazda in urma discutiilor avute cu membri importanti de partid. Mai exista si o alta informatie nastrusnica: cel care mai tarziu avea sa-l prezinte pe Ion Antonescu intr-o lumina favorabila se afla sub influenta unor „elemente nationaliste evreiesti“. Povestea n-a stat niciodata in picioare si probabil ca a fost inventata de un ofiter prea zelos. De altfel, la inceputul anilor ’70, cei care-l urmareau pe Preda nu intelegeau mai nimic din relatia speciala pe care scriitorul o avea cu regimul, apeland la note ale informatorilor din 1966. Concluzia acestora: Preda credea ca societatea romaneasca este caracterizata de dispretul fata de om. „Poporul insusi venit la putere isi bate joc de cealalta parte a poporului care nu este la putere“. Adevar pe care atat sefii Securitatii, cat si cei ai partidului il stiau foarte bine. Ce nu cunosteau atunci ofiterii politiei politice era ca partidul avea alte planuri cu Marin Preda. In urma unor discutii pe care prim-secretarul Gheorghe Cioara, dar si Cornel Burtica, membru CC al PCR, le-au avut cu scriitorul, apele s-ar fi limpezit. Asa incat Securitatea interna s-a prefacut ca este convinsa de faptul ca Preda si-a schimbat opiniile. Cel putin asa s-a consemnat in dosarul sau de urmarire informativa. De „Editorul“ - numele de cod primit de Preda din partea urmaritorilor sai - se va ocupa cu discretie si altcineva: Directia de Informatii Externe. Poate nu intamplator, momentul coincide cu perioada in care Preda incepe documentarea pentru „Delirul“.

Delirul criticat de presa occidentala

Marin Preda era mai mult decat mahnit pentru ca nu a fost lasat sa continue ceea ce incepuse cu „Delirul“. Nu banuia poate ca obiectivul propus de partid fusese atins, iar pe Ceausescu putin il interesau dorintele romancierului. Mai intervenea un aspect, pe care nici DIE, nici partidul nu-l prevazusera. Romanul a fost criticat nu doar de catre sovietici, ci si de catre presa occidentala, in special din Germania si Italia. Ziaristii straini nu vedeau cu ochi buni efectele reabilitarii lui Antonescu, aliatul lui Hitler. Mai mult, conform documentelor Securitatii, „Corriere della Sera“ vorbea despre resentimente antisovietice si despre faptul ca Preda a „primit in mod expres sarcina de a scrie romanul patriotic, continand o reabilitare implicita a maresalului Antonescu“. Daca Ceausescu s-a speriat de consecintele greu de spus, dar cert e ca s-a hotarat s-o lase mai moale, chiar si pentru ca nu-i placeau criticile venite de afara.

Obsedantul deceniu, o amintire urata pentru partid

Moartea lui Marin Preda (16 mai 1980) a fost considerata suspecta de foarte multi dintre apropiatii lui. Motiv pentru care disparitia sa pamanteasca a intrat in legenda. S-a vorbit mult despre faptul ca Securitatea l-ar fi asasinat dupa aparitia romanului „Cel mai iubit dintre pamanteni“. Nu exista dovezi in acest sens. Daca insa aruncam o privire asupra acelui moment cu mijloacele pe care le avem acum la indemana, constatam ca Preda nu era un pericol pentru regim si nici nu era considerat ca atare. Aparitia romanului „Cel mai iubit dintre pamanteni“ a fost, ca si „Delirul“, pe placul partidului si al lui Ceausescu, care dorea sa transmita mesajul ca Romania a rupt-o cu trecutul. Ca „obsedantul deceniu“ nu mai e decat o amintire urata, de care se poate chiar vorbi - in anumite limite, evident. Daca intr-adevar Preda a fost otravit in casa de creatie de la Mogosoaia, e greu de crezut ca planul a fost pus la cale de catre un serviciu secret roman, din simplul motiv ca nu exista vreun mobil. In cazul in care, de pilda, e vorba despre un alt serviciu secret, din afara tarii, e plauzibil. Mai ales ca anumite polite se platesc cu varf si indesat doar si pentru puterea exemplului. Pana se va elucida acest mister, constatam ca in certificatul de deces al unuia dintre cei mai mari prozatori romani scrie ca moartea s-a datorat alcoolismului. E o mare nedreptate, chiar daca stim ca maestrului ii placea sa traga la masea. Asa cum spun specialistii, alcoolismul degradeaza, duce la boli cronice, dar nu omoara brusc, prin stop cardiac sau sincopa cardiaca.
(Articol aparut in „Gardianul“ din 12 martie 2007)

Antonescu - Erou national !

      Din pacate la adresa lui Ion Antonescu nu s-au facut aprecieri „fără ură şi fără părtinire“, probabil datorita faptului ca acesta avea o fire conflictuala, cunoscute fiind cazurile in care acesta a intrat in conflict cu Regele Carol al II-lea apoi cu legionarii ori comunistii sau englezii.
      Cu siguranta multi nu stiu ca Regele Carol al II-lea a dus tara la dezastru sau ca acesta era "un betivan". Se stie insa ceea ce au facut comunistii atunci cand au preluat puterea. Si atunci cum sa nu intri in conflict cu asemenea persoane care isi bat joc de tara pentru care ai luptat si lupti, pe care o iubesti mai mult decat pe tine insuti ? Cum sa stai calm si linistit vazandu-ti neamul cum moare in mainile acestor oameni care cauta doar sa-si atinga scopurile personale? 
      Poporul a fost invatat sa creada doar ceea ce au vrut comunistii, invingatori in urma celui de-al II-lea razboi mondial, de aceea o mare parte din populatie nu stie cine a fost cu adevarat Maresalul Ion Antonescu. Chiar mai rau si dureros, as putea spune, este faptul ca multi il considera pe Antonescu un criminal de razboi pentru ca a intrat in razboi alaturi de Germania, sustinand regimul fascist, si a pierdut sau ca ar fi promovat o politica antisemita, mergand pana la Holocaust.
      De ce sa nu tinem cont inainte de toate de cauzele pentru care Romania a intrat in razboi alaturi de Germania? Antonescu nu s-a supus lui Hitler acceptandu-i regimul fascist, ci a facut o alianta cu acesta, in acest scop Romania putand sa-si recupereze teritoriile pierdute. Oricum Germania ar fi ocupat Romania daca Antonescu nu se alia cu Hitler si atunci cu siguranta ar fi fost rau. Probabil o sa apara si intrebarea 'De ce nu s-a aliat cu URSS?' Dar raspunsul nu cred ca isi mai are rostul, deoarece este evident ca atat timp cat ai demnitate si onoare nu faci alianta cu cei care stau mereu in coasta ta si incearca prin orice mijloace sa te cucereasca. Asta ar fi insemnat sa ne predam fara lupta si atunci cu siguranta am fi avut soarta Basarabiei de azi. In orice caz razboiul nu a fost pierdut de Maresalul Ion Antonescu, ci datorita celor care l-au tradat, precum Regele Mihai I pacalit de partidul comunist.
      De ce nu s-a spus niciodata faptul ca la 23 august 1944, cand Maresalul a fost arestat, in Romania traia cea mai mare comunitate evreiasca din Europa?
      De ce nu s-a discutat, de exemplu, cati evrei au fost ucisi in Uniunea Sovietica din ordinul lui Stalin ?
      De ce nu s-a discutat despre faptul ca guvernul englez nu si-a asumat raspunderea pentru vasul Struma care s-a scufundat in Egipt si sute de evrei au murit inecati ?
      Toate acestea datorita faptului ca noi am fost invinsi iar ei invingatori in urma celui de-al II-lea razboi mondial, iar cei invinsi sunt mereu vinovati fara drept de cuvant si fara drept de aparare indiferent care ar fi fost scopul participarii la razboi.


      Cu toate acestea Maresalul Ion Antonescu va ramane pe veci un "Erou National" in inimile celor care stiu cu adevarat intentiile acestuia si mai presus de toate iubirea sa fata de tara si de poporul roman.

„Sub regimul Mareşalului Antonescu, hoţia şi jaful au fost înfrânate“

„La 6 septembrie 1940, în momentul când omul providenţial, Mareşalul Antonescu, lua în mâini destinele României, pe al cărui tron se urca tânărul nostru rege Mihai I, ţara se părea cu hotarele sfâşiate, neîncrederea, teama, descurajarea străbăteau sufletele tuturor şi toţi ne întrebam ce altă nenorocire vor aduce zilele următoare. Cu mulţimea refugiaţilor tălăzuindu-se pe drumuri, cu autorităţile evacuate, cu ştiri îngrijorătoare venite din locurile pierdute, populaţia şi pământul ţării era imaginea unui stat trăindu-şi ultimele zile.  [...]

Sub regimul Mareşalului Antonescu, hoţia şi jaful au fost înfrânate, hărnicia şi cinstea s-au răspândit. În finanţele ţării s-a pus ordine, într-atât încât am avut excedente, tocmai când de aşteptat ar fi fost să nu le avem. Cheltuielile inutile au fost suprimate şi mareşalul a fost primul care a dat exemplul, punând la dispoziţia ţării fondurile ce-i erau atribuite.

Ca armata să poată spune pe câmpul de luptă ceea ce spune acum, ea a trebuit reorganizată, reînarmată şi reinstruită. Totul s-a făcut sub supravegherea Mareşalului, care şi-a găsit, în apropierea armatei, vechea şi nobila sa pasiune de militar. Iar când războiul a izbucnit şi Mareşalul a dat soldaţilor ordinul să treacă Prutul, acest ordin nu a fost un act simbolic, ci unul efectiv, fiindcă însuşi Mareşalul, aflat pe front, şi-a condus armatele peste Prut. [...]

Cei doi ani de regim ai Mareşalului Antonescu apar ca ani de renaştere a naţiunii. În plin război şi în plină ridicare, intrăm în al treilea an al noii noastre istorii. Intrăm cu credinţa în viitorul nostru şi cu credinţa în misiunea istorică a Mareşalului Antonescu, sub a cărui conducere ţara şi-a regăsit sufletul“.

Fragmente din Pamfil Şeicaru, „Misiunea istorică a Mareşalului Antonescu“, articol publicat în „Curentul“, 7 septembrie 1942

Erou National pentru totdeauna..

Luptand impotriva extremei stangi comuniste si a extremei drepte legionare,aparent Ion Antonescu a fost frant in 1946.Insa EL,iar nu adversarii lui ,a ramas in inima poporului roman.
"Timpul l-a confirmat.Maresalul Ion Antonescu este mai prezent decat oricand in inima si constiinta romanilor.Nici un fel de dictatura ,cat de violenta ori de pasnica nu au reusit si nu vor reusi sa-l "detroneze" ori sa-l compromita pe Maresal in ochii poporului sau.A faurit istorie ,pentru si alaturi de ai sai,Poporul Român."

La scara Istoriei,Ion Antonescu a invins definitiv si extrema dreapta legionara si extrema stanga comunista.

Maresalul Ion Antonescu Erou National !

Sunt mândru că am avut în viaţă drept far strălucitor şi călăuzitor Coloana de lauri a marelui Traian şi sublimul sacrificiu al Regelui Dac.

Proclamatia Maresalului ION ANTONESCU catre romanii basarabeni

 Basarabeni,

      Cu vrerea Domnului, prin sângele Eroilor noştri am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile.
      Am prăvplit stăpânirea întunericului care a pustiit bisericile, casele, avutul nostru.
      Am spulberat cu vitejia ostaşilor, cotropirea sălbatică a celor ce v-au ţinut în robie şi au răspândit, pe pământul nostru, moartea şi focul.
      Ne întoarcem răzbunători în glia moldovenească a lui Ştefan cel Mare reaşezând de a pururi temeliile Neamului românesc.
                                                                                    Basarabeni,

     Anul zbuciumat de umilire şi nedreptate, de cotropire şi vrajbă a luat sfârşit.
      Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi umilirea în care aţi trăit ce înseamnă comunismul.
      Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi proprietate, fără dreptate şi familie, fără biserică şi lumină este mai cumplită decât moartea.
      Eroii şi bravii ostaşi ai armatei noastre v-au eliberat!
      Cinstiţi-le jertfa şi lupta prin fapta voastră!
      Din încercarea şi jertfa noastră, să luăm învăţătură.
      Un neam trăieşte şi se înalţă prin fapta de credinţă şi luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui.
      Din cenuşa robiei şi din rănile încercării, să ridicăm azi noi temeiuri de viaţă.
      Trecutul s-a stins , să întemeiem viitorul.
      Trebuie să ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem toate uneltele lor.
      Voi conduce eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările.
      În popasul acestui an de prăbuşire, Ţara noastră, vechea voastră Patrie, s-a schimbat.
      O domnie nouă şi curată, o nouă ordine întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a viitorului.
      Vom duce lupta şi înnoirea mai departe, prăvălind în ţăndări tot ce a împiedicat Neamul nostru să se înalţe.
      Românii vor fi cu adevărat stăpâni în Ţara lor, iar ţăranii vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului lor.
      Voi veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă toate amintirile păcatelor noastre din trecut.
      Prindeţi-vă, dar, cu încredere în roiul de muncă pe care îl începem astăzi.
      Basarabeni,
      Prin disciplină, prin ordine, prin muncă, păşiţi în marşul învierii naţionale.
      Sub scutul armatei dezrobitoare, porniţi la faptă nouă.
      Am plătit scump blestemul greşelilor trecutului.
      Să răzbunăm, prin vrednicia noastră de azi, uitarea de ieri.
      Meritaţi-vă morţii, meritaţi-vă Patria!
      Trăiască România!

      7 iulie 1941
      Ion Antonescu

Adolf Hitler & Maresalul Ion Antonescu

SERIAL ISTORIC/ Carol al II-lea şi Camarila regală (I). Prinţul Carol işi trădează ţara

Conform unei definiţii clasice, camarila reprezintă un grup de favoriţi ai unui rege sau ai unui şef de stat care influenţează din interese personale actele suveranului şi treburile statului. Pentru România, putem vorbi de existenţa unei camarile regale in timpul regilor Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai. Opinia publică românească, insă, cantonează ideea de camarilă doar in timpul domniei lui Carol al II-lea, motivul fiind rolul major, uneori determinant, in evoluţia României, avut de favoriţii acestui rege.

Prioritar nu interesează relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu, ci influenţa pe care Elena Lupescu şi anturajul ei au avut-o asupra evoluţiei României. Pe măsura indepărtării in timp a perioadei interbelice, imaginea unei societăţi româneşti conduse in fapt, din umbră, de amanta regelui Carol al II-lea pare tot mai stranie. Şi, totuşi, imaginea este reală. Petru o gândire lucidă, este aproape de neinţeles cum in România atâtea energii s-au consumat in jurul Camarilei regale conduse de Elena Lupescu; cum a reuşit aceasta să se menţină timp de 10 ani in postura de factor determinant al aducerii la Putere a unor oameni politici sau a altora, de indepărtare a unora sau a altora; cum a reuşit să reziste unei opinii publice care-i era tot mai ostilă. Trebuie avute in vedere pentru răspunsurile la aceste intrebări, atât majorele defecte de caracter ale lui Carol, inteligenţa deosebită a amantei sale, cât şi complicităţile interesate din lumea politică şi economică a României, uneori impulsionate de factori externi. Este evident că, privită la scara ansamblului Istoriei românilor, domnia Camarilei regale in frunte cu Elena Lupescu este un moment ruşinos. Cu atât mai mult trebuie larg cunoscut, in amănunţime, ca să nu se mai repete.
Aflat la Paris, in exilul pe care şi-l alesese in 1925, prinţul Carol a fost decăzut din calitatea de principe moştenitor prin Actul din 4 ianuarie 1926. Astfel, la moartea regelui Ferdinand, in iulie 1927, nu a putut să se urce pe Tronul pe care-l râvnea. In locul său a fost incoronat Mihai, deşi avea numai 6 ani. De aici inainte, Carol a incercat pe toate căile să ajungă rege, impulsionat şi de un anturaj format din aventurieri şi escroci, condus de amanta sa, Elena Lupescu; anturaj care, in 1930, după restauraţie, se va transforma in Camarila regală. Cea mai importantă incercare a fost in mai 1928; fără succes.

In tentativa lui Carol şi a anturajului său din mai 1928 - dejucată prin intervenţia fermă a Guvernului britanic, care a blocat la sol avioanele ce trebuiau să-l aducă pe Carol in ţară - cea mai periculoasă pentru România a fost legătura cu Ungaria. Reacţia energică a Guvernului britanic fusesese determinată şi de posibilitatea ca, prin acţiunea prinţului, să se declanşeze tulburări in Europa Centrală, unde existau puternice aspiraţii revizioniste aşteptând un prilej pentru a se manifesta deschis; implicarea Ungariei in aventura carlistă demonstra teza. Presa britanică a văzut şi ea pericolul, şi a reacţionat. "Morning Post" aprecia că prinţul "şi-a pierdut complet reputaţia. Oricare ar fi imprejurările acestei afaceri, e sigur că instigatorii sunt agenţi unguri, fără simpatie pentru România. Chestiunea revizuirii Tratatului de la Trianon ar contraria vederile orcărui partid politic din România". "Times" sublinia şi el greşeala majoră a lui Carol, incercarea de a reveni la Tron cu sprijinul Ungariei, căreia i-a făcut promisiunea de a-i ceda din teritoriul României.
Primele ziare europene care au lansat teza legăturii lui Carol cu Ungaria au fost cele din Cehoslovacia, care anunţau in spatele complotului "mâna lui Rothermere", cunoscut susţinător al revizuirii Tratatului de la Trianon şi al refacerii Ungariei Mari. Ziaristul Datley Heathert - care-l ajutase pe Carol - era in slujba lordului, "a campaniei de instigare a acestuia". Preluând ideea, "Viitorul" concluziona: "Eşecul nebuneştei aventuri se indreaptă deopotrivă in contra rothermerismului, care are astăzi prilejul să sfârşească mai scandalos decât şi-ar fi putut inchipui cineva." Fapt neobişnuit, in condamnarea aventurii lui Carol şi a implicării Ungariei s-a antrenat şi regele Marii Britanii, George al V-lea. Intr-o intrevedere cu Eduard Benes, ministru cehoslovac aflat in vizită la Londra, regele il critica pe Carol: "Este condamnabil, condamnabil! Deşi imi este rudă, imi pare bine că Guvernul meu a fost ferm şi l-a invitat să părăsească Marea Britanie fără intârziere". La Foreing Office, reprezentantul diplomatic al Ungariei "a fost chemat şi i s-a tras o bună săpuneală pentru amestecul in aventură" - se raporta la Bucureşti de către diplomatul român de la Legaţia din Londra, D.N. Ciotori. Acesta credea, totuşi, că autorităţile britanice il vor acoperi pe lordul Rothermere, "pentru a-l obliga, pe de o parte, iar, pe de alta, pentru a nu compromite presa britanică", lordul fiind propietar al mai multor ziare. Ziarele franceze salutau faptul că Guvernul Baldwin nu inţelegea să incurajeze pe aceia care doreau revizuirea Tratatului de la Trianon. Aceleaşi ziare franceze, oarecum neutre faţă de luptele politice interne din România, subliniau că in politica externă "nici Vaida, nici Maniu nu vor altceva decât ceea ce voiesc Brătianu şi Titulescu". "In România nu există partid carlist şi in ceea ce priveşte unitatea naţională domneşte acolo un acord desăvârşit, dovadă chestiunea optanţilor unguri şi insăşi alegerea Albei Iulii ca loc al unei intruniri politice, a acelei Albe Iulii care este simbolul unităţii României". Şi, la fel ca-n presa britanică, i se aduceau critici aspre lui Carol. In "Echo de Paris" o făcea cunoscutul ziarist Pertinax. "L'Intrasigent" scria: "Faptul de a-l vedea pe Carol pactizând cu ungurii, in vederea unei restaurări, il compromite in ochii tuturor patrioţilor români". Aceeaşi condamnare in "La Liberté" şi "Petit Parisien" - care afirmau că prinţul a făcut jocul revizioniştilor unguri. Incercarea carliştilor de la Londra era etichetată peste tot drept o "agresiune a Budapestei". Asupra legăturii dintre tentativa lui Carol şi aspiraţiile teritoriale ale Ungariei, cel mai insistent se apleca Leon Bailoy, in "L'intransigent": "Eşecul umilitor al ex-prinţului descalifică pe om arătându-l cu totul nepregătit pentru meşteşugul greu de rege. Carol a fost uşor indus in eroare de emisarii unguri şi de către prietenii acestora din Londra. Se vede acum că el se obliga să ajute cu tot dinadinsul Ungaria in campania ei de dezagregare dusă in contra Europei Centrale, a micii Antante şi a tratatelor de pace in vigoare. Nimeni nu se poate opri de a crede că cei de la Budapesta nu ar fi incercat o agresiune in contra României, profitând de tulburările create in această ţară prin debarcarea neaşteptată a prinţului Carol, care ar fi coincis tocmai cu Congresul de la Alba Iulia". Guvernul Baldwin era lăudat pentru clarviziune: "A ştiut să dejoace acest plan, făcând incă o dată operă de pace şi siguranţă in Europa, pentru menţinerea tratatelor fără de care această pace nu ar putea să existe". Tot in "L'Intransigent", Jaques Ancel relua şi el tema legăturii cu campania revizionistă maghiară: "Printr-o aberaţie, pe care unii o numesc trădare, dar care in fapt este mai curând datorată ignoranţei şi slăbiciunii, ex-prinţul Carol s-a compromis in tovărăşia acelor ziarişti englezi care au complotat impotriva unităţii naţionale a României. Prinţul Carol e incojurat, ca in totdeauna, de prietenii suspecte". "Le Journal", "Petit Parisien", "Le Gaulois" - insistau şi ele pe ideea favorizării Ungariei prin acţiunea prinţului Carol. "Le Gaulois" scria ferm: "Carol se declară favorabil revizuirii tratatului de la Trianon. El ameninţă pacea Europei Centrale". "Curentul" inregistra uimirea ziariştilor francezi faţă de atitudinea lui Carol şi completa discreditare a acestuia in ochii Poporului Român.
Aşadar, implicarea Budapestei era subiectlul predilect al presei româneşti şi străine; dar era acceptată ca o realitate şi de către unele guverne precum cel britanic. In România, Siguranţa a atenţionat şi ea asupra acestei implicări. Intr-un raport al Inspectoratului General de Poliţie şi Siguranţă, Circumscripţia a VII-a Sibiu-Timişoara, din 4 iulie 1928, găsim o formulare in acest sens. Guvernul de la Budapesta dorea in inţelegere cu toate partidele politice să-l aducă in ţară şi să-l incoroneze ca rege al Ungariei pe prinţul Otto de Hasburg, cel mai in vârstă fiu al fostului impărat al Austro-Ungariei, Carol al IV-lea. Data fixată era 20 august. Concomitent, in primăvara lui 1928, a fost proiectată venirea in România a prinţului Carol, venire care, dacă se realiza, i-ar fi impiedicat pe români să intervină in Ungaria. Budapesta l-a asigurat pe Carol de tot concursul, in schimbul recunoaşterii frontierelor Ungariei conform hărţii lui Rothermere. Alarmantă era şi menţiunea că de aceste proiecte ar fi avut cunoştinţă şi Eduard Benes, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, "care s-ar fi declarat indiferent". Pe raport, Nicolae Titulescu, ministrul de Externe român, a scris: "Telegramă urgentă lui Lahovary sministrul României la Budapestat, Emandi sministrul României la Pragat, şi Filidor sministrul României la Belgradt, pentru a verifica informaţia" - ceea ce demonstra faptul că Guvernul României nu excludea veridicitatea celor transmise. Ministerul Afacerilor Externe, in numele lui Nicolae Titulescu, expediază celor trei diplomaţi telegramele ordonate. Aveau unele deosebiri. De la Budapesta se cerea verificarea proiectului incoronării lui Otto de Habsbourg şi a inţelegerii cu Carol. De la Praga se cerea şi "care ar fi punctul de vedere al Cehoslovaciei, in special ca membru al Micii Inţelegeri. Mai căutaţi a afla şi dacă Benes era deja informat despre aceasta". Lahovary a avut misiunea cea mai ingrată: nu putea intreba direct autorităţile ungare şi de aceea a făcut investigaţii in "cercurile diplomatice amice" din Budapesta, fără a afla ceva. La Belgrad, Filidor l-a intrebat direct pe ministrul adjunct de Externe iugoslav; nici acesta nu ştia ceva. Iar Emandi s-a adresat lui Benes, care nu credea adevărată ştirea; a adăugat că "s-ar bucura dacă Otto de Hasbourg sau Carol ar incerca aşa ceva, căci ar fi o bună ocaziune ca chestiunea să se inchidă definitiv, cum s-a intâmplat cu Carol de Hasbourg". Lahovary revine, intr-un lung raport, pe 21 iulie 1928, dezminţind categoric informaţia dată de siguranţă.
Dezminţirea, pe căi diplomatice, a unui plan al Budapestei legat de tentativa lui Carol nu infirmă, pe de o parte, dorinţa acestuia de a profita de momentul favorabil şi nici, pe de alta, intenţia prinţului şi a anturajului său de a atrage Ungaria chiar şi prin cedări teritoriale. Un ziar din Budapesta, oficios al Guvernului maghiar, "8-orai Usjag", publica un interviu cu Barbu Ionescu, cel care elaborase planul tentativei de urcare a lui Carol pe tronul României. Acesta declara că prinţul nu va interveni pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, dar "in vederea obţinerii unei conlucrări intre România şi Ungaria, s-ar putea acorda o mică rectificare de frontieră in favoarea Ungariei". De altfel, nu toată lumea diplomatică românească era convinsă de neimplicarea Budapestei in aventura carlistă din Marea Britanie. C.M. Laptew, de la Legaţia Română din Londra, lăsa să se creadă că el nu exclude implicarea; ca argument trimitea la Bucureşti, pe 15 mai 1928, un articol pe această temă din "Daily Express" (din 14 mai). La Minister, articolul a fost luat in serios; pe formularul cu telegrama de la Londra s-a notat: "Se va trimite in copie Inaltei Regenţe şi primului-ministru." Autorul articolului era Maurice Lewis. "Rezultă clar - scria acesta - că ungurii au avut cunoştinţă de cele ce se angajaseră la Londra şi că, dacă nu erau chiar complici, acordaseră binevoitorul lor concurs la intreaga acţiune, şi numai in ultimul moment, când s-a aflat că nu era nici o şansă de reuşită, autorităţile ungare au intervenit pentru a impiedica zborul unui avion din Budapesta spre frontiera română cu manifeste aduse de Heathcote de la Londra". Maurice Lewis era foarte bine informat, intrucât il insoţise pe Dudley Heathcote la Budapesta. Ştia şi numele pilotului ce urma a fi folosit: căpitanul francez Le Mesurier. Şi "Times" indica promisiunile lui Carol. Iar in august 1928, insuşi Dudley Heathcote, intr-un interviu pentru ziarele din Budapesta, recunoştea rolul Ungariei in aventura lui Carol şi preciza cauzele eşecului.
Cum era de aşteptat, prea guvernamentală din Bucureşti a insistat mai ales pe actul de trădare reprezentat de promisiunile făcute de către Carol Ungariei; in campanie s-a ilustrat in special "Viitorul". Totodată, era folosită ocazia pentru a lovi in P.N.Ţ., obligând pe liderii acestuia să se desolidarizeze ferm de Carol. Era menţionată ca o dovadă a neimplicării naţional-ţărăniştilor insăşi Moţiunea adoptată la Alba Iulia, in cadrul adunării populare convocate de P.N.Ţ.; in moţiune se exprima categoric increderea in "actualul factor constituţional" şi era susţinută "actuala ordine constituţională". Moţiunea fusese redactată de Biroul P.N.Ţ. pe 3 mai, la Bucureşti, şi supusă aprobării Comitetului de direcţie al partidului in noaptea de 5/6 mai; "prin urmare, imposibil de admis că Moţiunea a căpătat textul cunoscut numai când s-a văzut că prinţul Carol nu soseşte la Alba Iulia". Pe 6 mai, Iuliu Maniu primea din partea directorului ziarului londonez "Daily Mail" o telegramă, prin care era intrebat dacă zvonul, care circula in străinătate, că P.N.Ţ. sprijină acţiunea lui Carol, este exact. Maniu a dezminţit zvonul. In plus, era o "flagrantă distanţă" intre acţiunile prinţului şi acţiunile naţional-ţărăniştilor care, la Alba Iulia "au afirmat energic intangibilitatea frontierelor României veşnic unite". Formula ultimă indica şi faptul că P.N.Ţ. credea in ideea că prinţul Carol ar fi făcut promisiuni teritoriale Ungariei. Pentru a incheia discuţia, liderii naţional-ţărănişti anunţau că problema revenirii prinţului Carol "este definitiv inchisă pentru toată lumea".
Carol a pus intotdeauna interesele sale mai presus de cele ale ţării. A dovedit-o şi in 1928, când, pentru a urca pe Tronul României, a admis ajutorul Ungariei, deşi aceasta dorea, in schimb, teritorii româneşti. Şi, totuşi, Carol va ajunge rege al României; spre nefericirea ei.

Din volumul cu acelaşi titlu, in curs de apariţie la editura Semne

Mircea Ionescu Quintus : „Mareşalul Antonescu personal m-a trimis pe front”

Om cu mult umor, calitate ce probabil l-a ajutat să supravieţuiască detenţiei politice, Mircea Ionescu-Quintus provine dintr-o familie cu vechi tradiţii liberale. Avocat de profesie, format în strălucita şcoală interbelică, liderul moral al liberalilor de astăzi a suferit în temniţele comuniste şi la Canal pentru „vina” de a fi înţeles mecanismele democraţiei participative. Şi l-a luat ca model pe I. G. Duca şi a avut privilegiul de a primi sfaturi de viaţă de la marele Nicolae Iorga.

A primit „botezul” liberal în 1936, de la primul ministru Gheorghe Tătărăscu, acesta imunizându-l faţă de curentul legionar care cuprinsese mediile universitare din acea vreme. Demnă de reţinut este şi senzaţia pe care o încearcă Mircea Ionescu-Quintus privind în urmă: istoria tinde să se repete. În rândurile următoare vă propunem o radiografie a ultimilor 70 de ani, făcută la persoana întâi singular, cu momentele şi personajele epocii, aşa cum au fost ele percepute de un om al timpului.

Civilizaţia dialogului politic

Tatăl meu a fost fruntaş liberal, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În casa noastră au venit foarte multe personalităţi politice ale vremii, precum şi toţi fruntaşii prahoveni (n.r. Mircea Ionescu-Quintus şi familia sa au trăit şi trăiesc la Ploieşti, capitala judeţului Prahova). Am văzut apropierea tatălui meu faţă de toţi oamenii politici, indiferent de partidul din care făceau parte – ţărănişti, iorghişti, averescani şi chiar nişte socialişti bătrâni şi romantici.

Venind la noi în casă, eu, de printr-un colţ, mai trăgeam cu urechea pentru că îmi plăcea cum vorbesc. Dar, la un moment dat, l-am întrebat pe tatăl meu de ce la noi nu prea vin liberali, ci numai adversari ai acestora. Tata mi-a răspuns că se vede cu liberalii la clubul lor şi că la cluburile celorlalţi el nu se duce, dar îi primeşte în casă ca pe nişte prieteni.

Îmi amintesc că profesorii mei Basarabescu - averescan - şi Munteanu Râmnic - apropiat de Nicolae Iorga - veneau ca prieteni la noi în casă. În felul acesta am înţeles eu că activitatea politică nu te aşază faţă în faţă, ca pe linia frontului.

Tatăl meu a avut nouă mandate de parlamentar şi se întâlnea mai ales cu parlamentari prahoveni din alte partide. Ţin minte foarte bine că îşi potriveau acţiunile din Parlament ca să folosească intereselor judeţului, ceea ce mărturisesc şi eu cu mândrie că am reuşit să fac în cele două mandate pe care le-am avut, alături de senatorii prahoveni din alte partide. Metoda aceasta am învăţat-o de la tatăl meu, care făcea lobby, pentru legile folositoare judeţului, la noi în casă.

Un prim-ministru luat drept model

În casa noastră bătrânească venea adesea îndreptarul meu politic – I. G. Duca (n.r. prim-ministru liberal, asasinat de legionari în 1933). Era prieten cu tata. Se împrieteniseră aşa cum se întâmplă şi acum în partide, unde există prieteni mai apropiaţi şi mai puţin apropiaţi. Dar vreau să vă spun că în politică nu trebuie să ai duşmani, ci numai adversari. Eu nu simt duşmănie pentru nimeni.

Prin urmare. I. G. Duca, un om fermecător, venea mereu la noi. Când l-a întrebat cineva de ce se duce aşa de des la Quintus acasă, a spus: „Mă duc la Quintus pentru că are un obicei bun – nu-şi pune copiii să spună poezii!“ Mai erau şi alţi fruntaşi liberali la care nu se ducea aşa des. Avea umor! Dar, într-adevăr, e teribil de plictisitor atunci când te duci în casa cuiva şi copiii gazdei încep să recite poezii.

Din 1936 sunt membru al Partidului Naţional Liberal. Eram încă student, însă pe vremea aceea se făcea mai mult politică legionară în universităţi. Tendinţa asta era! Să nu uităm nici contextul european.
Corneliu Zelea Codreanu era un lider carismatic, cucerise tineretul nostru şi mai ales tineretul universitar.

Tatăl meu a murit cu trei luni înaintea asasinării lui I. G. Duca şi cu o lună înainte de a fi numit ministru al Culturii. În paranteză fie spus, asta îmi mai trebuia ceva mai târziu, când am fost deţinut politic, ca tata să fi fost ministru...

„Privilegiile“ parlamentarilor de altădată

Tata a fost parlamentar şi venea la Bucureşti cu trenul. Pe atunci, parlamentarii nu aveau maşini la dispoziţie.

Primul care a avut maşină în familia noastră am fost eu.
Dacă ţin bine minte, tata avea şedinţe la Parlament o dată pe lună. Atât! Avea gratuitate pe calea ferată şi pe căile maritime şi o indemnizaţie din care nu se putea trăi. Erau plătiţi cam cu o mie de lei pe o şedinţă, cum ar veni în banii de acum.

Tata a fost avocat şi trăia din avocatură. Nu era parlamentar din interes, aşa cum se spune astăzi despre unii aleşi de-ai noştri. Era foarte apreciat ca om, fiind considerat cinstit, se simţea foarte bine în mijlocul mulţimii şi vorbea foarte frumos. Erau nişte doamne mai în vârstă, rude ale soţiei mele, care spuneau că merg la sala nu-ştiu-care doar pentru că vorbea Ionel Quintus.

Mirajul Gărzii de Fier

În 1936, dincolo de discursul meu în memoria lui I.G. Duca şi de strângerea de mână a lui Tătărăscu, eu nu m-am considerat om politic. Am avut, însă, marele avantaj că în sufletul meu ştiam că am devenit membru al Partidului Naţional Liberal. Ştiam că tatăl meu a fost un fruntaş liberal şi că am trăit în atmosfera asta. Este ceea ce m-a ferit să ajung cumva în Mişcarea Legionară. Tentaţia era mare şi chiar mă trăgea inima.

Toţi colegii mei erau membri ai Gărzii de Fier şi se uitau la mine ciudat. De fapt, după ce-am vorbit la dezvelirea statuii lui I. G. Duca şi am coborât de pe estradă, doi dintre colegii mei de clasă m-au luat şi mi-au spus: „Eşti condamnat la moarte!“ Or, eu nici măcar nu fusesem răutăcios cu legionarii. Spusesem doar că asasinarea lui Duca este o crimă de neiertat şi că era ultimul om care ar fi meritat să fie sacrificat. Am protestat împotriva asasinatului politic.

Ameninţarea aceea nu am luat-o în glumă. În 1940, atunci când legionarii au preluat puterea, pe mine m-a salvat faptul că eram la Iaşi. A venit un comando după mine, acasă, şi a dat de fratele meu. În ultimul moment a scăpat de execuţie. Am să vă spun că în comandourile acelea care i-au asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Armand Călinescu erau şi colegi de-ai mei. Printre aceia care l-au împuşcat pe Călinescu au fost chiar doi colegi de clasă de-ai mei. Unul dintre aceştia era un elev excepţional. Prin urmare, vedeţi cine era acolo şi cum se executau asemenea ordine? N-am nicio explicaţie pentru treaba asta... Sunt unii oameni care au o putere de manipulare teribilă. Şi acum, din păcate, avem în România un om care a izbutit să transforme personalităţile şi mentalităţile românilor. Îl ştim, însă atunci când poţi să înrâurezi atitudinile unui întreg partid, asta presupune o însuşire deosebită. Această înrâurire, bineînţeles criminală, a avut-o şi conducerea Gărzii de Fier.

Dar fac o deosebire netă între politica pe care am cunoscut-o până în 1938 şi aceea care a urmat de când a început să se profileze dictatura lui Carol al II-lea. Atitudinile acestea care nu lăsau loc de dialog, gen „Asta e, asta faci!“, ni se păreau ciudate. Cu toate acestea, eu am un respect faţă de românul Ion Antonescu. Dar şi el era la fel...

Carol al II-lea îşi dorea să fie adulat

Personal nu l-am cunoscut pe Carol al II-lea, dar de câteva ori am fost în imediata lui apropiere. Latinii spuneau „De morţi numai de bine!“... Dar mi-a făcut impresia unui îngâmfat, mai ales că ştiam că a venit în ţară împotriva voinţei lui Duca şi a altor lideri. De fapt, el uzurpa. Îl uzurpa pe propriul lui fiu care era minor, dar era şeful statului. Al doilea aspect: prea se îmbrăca fastuos, mai ales militar. Nu ştiu ce grade putea să aibă, însă era dornic de a fi adulat. Carol al II-lea se simţea bine când lumea se pleca în faţa lui şi, din păcate, am văzut asemenea plecăciuni. M-a amărât foarte mult să văd asta la Nicolae Iorga. A acceptat şi funcţiile acelea şi uniforma partidului regal... Când l-am văzut pe marele nostru Iorga îmbrăcat în uniforma aceea nu m-am simţit foarte bine, deşi eu eram tânăr pe atunci. Simţeam că este un om care nu are a se pleca în faţa nimănui şi cu atât mai puţin în faţa unui monarh care a venit la putere aşa cum a venit. Carol al II-lea nu mai domnea, aşa cum prevedea Constituţia de atunci, ci guverna.

Eu am spus acum aproximativ un an, la o conferinţă susţinută la Muzeul de Istorie din Ploieşti, că mă tem de asemănarea împrejurărilor pe care le-am trăit în anii `40 cu acestea de acum. Este adevărat, democraţia noastră încearcă să fie puternică acum, sper să izbutească să reziste la orice încercare de autoritarism – ca să nu zic mai mult decât atât! – dar asta depinde de partidele politice, de demnitatea lor.

Regina Maria era foarte iubită de popor

Noi o ştiam ca „Mama răniţilor“ din Primul Război Mondial. Ca şi Regina Elisabeta, avea activităţi de sprijin, de ajutor social, dar ca şi soţul său, mai puţin preţuit decât merită – Regele Ferdinand Întregitorul. Erau nişte oameni iubiţi, stimaţi, şi asta nu pentru că aveau coroane, ci pentru că poporul îi simţea cu coroana pe frunte. Era o plăcere să citeşti în ziare despre acţiuni de binefacere sau despre ceremoniile organizate cu prilejul Zilei Naţionale.

Eu leg imaginea şi existenţa Reginei Maria de Crucea de pe Caraiman. Părerea mea este că Regia Maria s-a autoexilat, spre sfârşitul vieţii, din cauza lui Carol al II-lea. Trăind lângă un soţ ca Ferdinand, cum putea să vadă în propriul său copil o asemenea persoană?!

Un episod controversat este şi acela al intervenţiei Reginei Maria într-o dispută dintre Carol al II-lea şi Prinţul Nicolae, pe terasa castelului de la Balcic, în urma căreia s-ar fi ales cu o plagă produsă prin împuşcare. Îmi amintesc de acest incident, dezbătut intens la acea vreme. În paranteză fie spus, mă doare inima că am pierdut Balcicul. Eu am învăţat geografia României pe hărţile care cuprindeau şi Cadrilaterul... Dar să zicem că avem destul litoral. Mă uit acum la bieţii noştri basarabeni care nu mai au ieşire la mare. Este ceva de neadmis!

Cu nepotul lui Maniu la Canal

Pe Iuliu Maniu nu l-am cunoscut, însă am o mare consideraţie pentru acest om. Eu nu-l pot dezlipi niciodată de Brătieni. Ei sunt făuritorii ţării în care trăim. Cu nepotul lui Maniu am fost la Canal. Eram vecini de pat. Acolo am dormit în acelaşi pat şi cu fratele lui Radu Câmpeanu, Toma Câmpeanu, care ne încuraja mereu.
Pe de altă parte, l-am cunoscut bine pe Corneliu Coposu, care i-a fost secretar. Iuliu Maniu a sfârşit ca un martir, ca şi Dinu Brătianu, care s-a ridicat prin moarte şi prin suferinţă la prestigiul familiei lui. Revenind, însă, Iuliu Maniu este omul care întruchipează cel mai bine partea noastră de suflet care se numeşte Ardealul. Mândria interioară că suntem români ar trebui să ne reaşeze pe drumul nostru. Nu trebuie să fim un popor „plecat la cel mare“, aşa cum se spune adesea.

Viaţa la Canal

Am trăit foarte amestecat în detenţie. Am muncit până m-am prăbuşit fizic. Norocul meu a fost că era acolo o şcoală de pontatori. Mergeam la acea şcoală dincolo de orele de program, dar ştiam că făcând-o voi mai avea şi momente în care să-mi trag sufletul. În plus, puteam avea câte o bucăţică de hârtie şi câte un creion. Am absolvit chiar primul şi am fost trimis pontator la un detaşament de legionari. Le-am făcut mult bine oamenilor ăstora care erau şi ei chinuiţi. În înţelegere cu pontatorul civil, le treceam cantităţi pe care ei, în realitate, nu le realizau. Pentru asta aveau dreptul la pachet şi la vorbitor. Nu putea exista duşmănie acolo, pentru că eram cu toţii nişte victime.

La Canal m-a impresionat şi cazul fiului lui Moţa, legionarul care a murit pe frontul din Spania. Acesta avea atunci 17 ani şi a ajuns în temniţă pentru că s-a dus cu o fată la un film sovietic. Nu le-a plăcut filmul şi au plecat înainte să se încheie. S-a socotit asta ca fiind o mare ofensă.
Unde am fi fost fără comunism

În cazul în care România nu ar fi trecut prin comunism, cred că ţara ar fi fost acum printre primele puteri ale Europei. Să ştiţi că poporul român este muncitor, devotat, înţelept şi inteligent. Pe deasupra, mai avem şi bogăţii naturale. Aceste calităţi s-au ştirbit, pe ici, pe colo, ce-i drept. Fără acei 40 de ani de comunism, eram o forţă reală şi aveam bunăstarea pe care o meritam din plin.

Vă mărturisesc că, oricât aş avea eu o stare bună, o pensie bună, nu pot să fiu mulţumit când ştiu că în jurul meu e sărăcie. De pildă, pe strada unde locuiesc eu, sunt câteva familii care, atunci când eram arestat, îi aduceau câte un bon de pâine sau de zahăr nevesti-mi. Nici noi nu i-am uitat, dar oamenii aceştia sunt acum în sărăcie. Sunt, însă, sute de mii de oameni care trăiesc în asemenea condiţii – fără hrană, fără medicamente, fără căldură în casă.

„Antonescu personal m-a trimis pe front”

Cum l-aţi perceput pe Ion Antonescu? Aţi luptat sub comanda lui...

Eu am executat ordinul de a trece Prutul! La ordinul lui. Am avut pentru el, ca orice român, un respect. L-am văzut că este militar şi că nu poate să fie om politic. Eram de serviciu la comandamentul Corpului 5 Armată - pentru că eram un bun şahist, iar comandantul Corpului era un mare amator de şah şi m-a adus acolo ca să aibă cu cine juca. Era în ziua de Paşti şi atunci a apărut mareşalul Antonescu cu toată suita. Eram în cămaşă. Am luat repede vestonul, a intrat năvalnic, a întrebat unde e comandantul şi am spus că va veni imediat: „Să trăiţi, sunt cutăriţă!“. Şi spune: „Care e situaţia pe front?“ Era dezas­­truoasă. Şi am spus: „Domnule ma­re­şal, sunt pro­bleme...“ În momentul acela, colegi din spatele lui îmi făceau semn şi mi-am dat seama că era în necunoştinţă de cauză. Mi-a spus: „Ce eşti tu în viaţă?“. „Sunt avocat“, i-am răspuns. Şi, cum a venit generalul, i-a zis să mă trimită pe front, să văd care este adevărul. Adevărul era cel pe care l-am zis eu. Frontul picase, iar generalul m-a trimis pe front.

Deci Antonescu personal v-a trimis pe front.

Da. I-a spus comandantului meu să mă trimită pe front să văd situaţia. Asta înseamnă că nu judeca...
Nu era om politic... Adică tot ce i se raporta lui era fals. Aşa cum i se raporta lui Ceauşescu.

Nu cumva asta ţine de structura noastră, ca români?

Noi suntem plecaţi în faţa celor mari. Este consecinţa ocupaţiei turceşti, a celei ruseşti.

Nu cumva este secretul supravieţuirii poporului român?

Da. Avem „o înclinare la mare“ şi aşa s-a întâmplat şi atunci când mai micii se înclinau la mare, făcând un rău imens celui mare. Antonescu nu ştia realitatea când a zis: „Moldova este apărată!“. În trei zile Moldova a fost făcută ciur. La bătălia la care am participat, la Ruginoasa, s-a zis „Ruşinoasa“, că ne-au făcut praf.

Dar nu putea fi vorba de un sabotaj?

Nu. Erau diferenţe de forţă, iar noi trebuia să luăm măsuri de repliere. Când două forţe sunt disproporţionate, cea mai slabă trebuie să ia măsuri nu de înfruntare directă, ci de repliere. Dar noi „ne plecam la mare“, nu-l informam corect pe Antonescu... S-ar putea să fie o moştenire de veacuri. „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie“. Dar eu cred că au fost tăiate destule capete din astea plecate...

Historia

Proclamatie catre tara dupa un an de guvernare

"Am primit la 6 septembrie 1940 ,zbuciumata povara a unui NEAM frant,singur,dezonorat,dezorganizat si descurajat.In plin razboi european ,fara nici un sprijin de afara ,umilit si neinteles,cu o ordine morala care framantase si patase totul, de la radacinile sufletului romanesc,pana la treptele inalte ale Tronului.Cu un stat dezorganizat si o conducere silnica,pravalitoare de drepturi si demnitate.Cu finantele statului secatuite si pierdute,dar cu zdrobitoarea prezenta a fratilor izgoniti de la vetre,saraci si umiliti,prin pierderea teritoriilor.Cu o ordine interna descompusa de valurile vrajbiei si tiraniei ,fara putinta aflarii unei stanci de reazem national.Cu Armata umilita de o infrangere nemeritata,prin neputinta ostasului de a-si pastra pamantul si onoarea.
Pacate vechi si noi sunau ceasul de raspundere neiertatoare amenintand insasi fiinta noastra nationala."

General Ion Antonescu
6 septembrie 1941

Maresalul si Fuhrerul

Maria Gheorghiu - Bocetul lui Ioan fara de mormant

Veteranul de razboi Dumitru Mardare : Antonescu Erou National !

Veteranul de razboi Dumitru Mardare are 66 de stranepoti si-si castiga existenta dintr-un mestesug invatat de la tatal sau.

La 88 de ani, Dumitru Mardare isi castiga existenta vanzand linguri, umerase si carlige de rufe facute de el. Batranul isi asteapta musteriii asezat langa o taraba improvizata in centrul Ploiestiului, in apropierea Palatului Culturii.

El are o poveste aparte, pe care doar familia, ce-i drept numeroasa, si prietenii apropiati o stiu. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Dumitru a facut parte din garda maresalului Antonescu.

„Am facut parte din batalionul de graniceri care a luptat pe frontul de Est. Am pazit cartierul general al armatei romane de la Rostov. Eu si camarazii mei l-am aparat pe maresalul Antonescu cat timp a stat acolo. A fost un erou national, nu un criminal ordinar, asa cum il considera unii in zilele noastre”, ii apara memoria lui Antonescu bravul ostas de altadata. Poarta cu mandrie la reverul hainei din stofa verde decoratiile pe care le-a primit chiar de la maresal. Momentul festiv s-a petrecut la Chisinau in 1944 si a fost cel mai fericit din viata sa.

„Dupa ce ne-a decorat, am defilat prin fata maresalului cu drapelul tarii. Nu voi uita marsul ala cate zile voi mai avea. A meritat sa indur gerul, foamea si gloantele rusilor”, povesteste batranul. Dumitru Mardare este unul dintre putinii supravietuitori ai retragerii trupelor romane de pe frontul de rasarit, retragere petrecuta acum mai bine de sase decenii.

Supravietuitorul

„Era in decembrie ‘43, pe un ger de crapau pietrele. Rusii au spart frontul la Stalingrad, iar noi, cei din Rostov, eram aproape incercuiti. Atunci, capitanul Niculescu ne-a adunat pe toti soldatii romani si ne-a anuntat ca generalii au fugit in tara. Trebuia sa ne retragem, altfel ne omorau rusii ca pe sobolani. Atunci a scos o vorba mare: lasam aici tot ce avem pentru ca in tara mai gasim cai si carute, dar oameni ba”, rememoreaza acele momente sergentul major in rezerva Mardare.

Acesta si-a petrecut Craciunul si Anul Nou in trenul care l-a debarcat la Tiraspol. Aici era locul de intalnire al soldatilor care fugeau din calea rusilor. A fost ranit in timpul unui schimb de focuri si trimis acasa. Nu a mai apucat sa intoarca armele impotriva nemtilor, ziua istorica de 23 august 1944 gasindu-l pe un pat de spital din Beius.

Razboiul, care i-a adus o indemnizatie de veteran de 80 de lei, l-a facut sa aiba o alta perceptie asupra vietii. S-a dedicat Bisericii, fiind, timp de o jumatate de secol, dascal in comuna Niculesti, judetul Dambovita. Cu recompensa de 11.000 de lei primita pentru eroismul sau, la scurt timp dupa razboi, a ridicat o troita cu care spera sa ramana in memoria satenilor.

Articol aparut in Evz in 2007 si confirmat si astazi de veteranul Dumitru Mardare.

Citeste si Veterani de razboi inselati de Patrie.

Bustul lui Antonescu din Letcani-Iasi - inlaturat cu maxima discretiel

Edilii ieseni zoresc pana de Pasti aplicarea Ordonantei de Urgenta nr. 31/2002, care interzice organizatiile si simbolurile profasciste sau cu caracter xenofob si cultul unor persoane considerate vinovate de decizii politice care au adus deservicii poporului roman. Membrii Consiliului Local Letcani au hotarat la unison, luni, sa solicite Ligii Veteranilor de Razboi si Consiliului Judetean Iasi sa puna in practica OUG nr. 31 a.c., in cazul Cimitirului "Maresal Ion Antonescu" din Letcani, cimitir al martirilor din cel de-al doilea razboi mondial, situat la vedere, pe DN 28 (Iasi - Targu Frumos).

Marti seara, in asistenta unei liote de copii, numele cimitirului din Letcani a fost acoperit cu vopsea alba. Bustul din ciment a fost desprins cu faiul de pe soclu. Din cauza greutatii, piesa a fost scapata pe caldaram, astfel ca teasta maresalului s-a spart in partea laterala stanga. Bustul a fost transportat prin rostogolire pana la o furgoneta. Placa comemorativa de pe soclu a fost acoperita apoi cu vopsea. In stanga cimitirului este amplasat un monument din piatra pe care era mentionat numele maresalului. Scrisul a fost acoperit cu vopsea, astfel ca pe cruce a mai ramas imprimat doar cuvantul Romania. Chipul cioplit pe troita din lemn a fost desprins. Nimic nu mai aminteste de "trecerea vremelnica" prin cimitir a comandantului militar. Bustul a fost aruncat in curtea atelierului si i s-a pus in cap un coif dintr-un fund de sac pentru a ascunde "lovitura". "Am vrut ca bustul sa fie luat fara publicitate pentru a nu ne trezi cu diferite persoane care au resentimente fata de maresalul Ion Antonescu. Riscam sa avem surprize", a precizat, ieri, Gabriel Popescu, vicepresedite CJ. Initial, se credea ca bustul este din bronz, lucrarea fiind revendicata ieri de Fortus SA, singurii din Iasi care pot turna statui sau busturi in bronz.

O stire trecuta cu vederea din 4 septembrie 2009

PS:Probabil putina lume stia de acest lucru..

Scrisoarea lui Antonescu adresata regelui Calor al II-lea

 

    Cedarea fara lupta a Basarabiei a determinat o reactie imediata din partea Generalului Antonescu. Prevazand alte lovituri pe care Tara urma sa le primeasca, el a cerut audienta Regelui Carol al II-lea. N-a fost primit de rege, ci de sfetnicul acestuia, fostul colonel de cavalerie Ernest Urdareanu. Generalul n-a acceptat sa stea de vorba cu el. Parasind Palatul, i-a atras atentia: << Sa nu te mai asezi intre Tara si Rege >>. Dupa 24 de ore, este invitat la Palat, iar regele ii arata situatia dramatica a Tarii. La plecare, Generalul Antonescu i-a inmanat regelui urmatoarea scrisoare:

      Majestate,
      Tara se prabuseste.
      In Basarabia si Bucovina se petrec scene sfasietoare.
      Mari si mici unitati surprinse, parasite, se lasa dezarmate la prima amenintare.
      Functionarii, familiile lor si ale ofiterilor, au fost lasate prada celei mai groaznice urgii. Materiale imense si depozite militare acumulate acolo din incurie si mentinute pana in ultimul moment, au ramas in mana inamicului.
      Iata Majestate, schitat in fuga, numai un capitol al tragediei si al calvarului unui Neam, care este numai la inceput.
      Poporul si Armata au fost dezarmate fara lupta. Demoralitatea lor este fara limita. Lipsa lor de incredere in conducatori este totala. Ura lor contra vinovatilor, a tuturor vinovatilor de ieri si de astazi, creste.
      Consiliul de Coroana v-a hotarat sa cedati. Deciziunea a deslantuit haosul. Consecinta lui, anarhia si anarhizarea, sunt numai la inceputul lor. Tara care simte, Tara care vede, Tara care presimte este consternata si in panica. Este consternata si in panica fiindca a auzit de repetate ori pe prim-ministrii si pe ministrii sai declarand: 'Suntem inarmati pana-n dinti', 'nu vom ceda nici o brazda', 'sa avem incredere oarba si fara control in sefi si in priceperea si intelepciunea regelui'.
      Nici o replica nu a fost tolerata, orice strigat public de alarma a fost innabusit adesea sangeros.
      Tara a mai avut incredere in generalul pe care majestatea voastra l-a acoperit cu cea mai mare incredere si care a declarat recent la Chisinau ca sunteti 'cel mai puternic Rege din Europa'. Tara a avut incredere cand a declarat ca 'a incins-o cu un brau de foc, de fier si beton'.
      Realitatea insa s-a rasbunat.
      S-a rasbunat fiindca era alta, cu totul alta. Dar Majestate, acestea sunt fapte consumate. Acum trebuie sa ne intrebam ce vom face?
      Lasam totul balta si ne rafuim intre noi ? Sau strangem randurile si uitand totul, incercam chiar si imposibilul?
      Incercarea nu trebuie s-o faca tot cei ce sunt vinovati de a fi pregatit si deslantuit catastrofa.
      Trebuie sa schimbati imediat si sistemul, si oamenii.
      Daca Majestatea Voastra nu va apleca nici acuma, in acest ceas suprem, urechea la durerile neamului, prabusirea totala, prabusirea iremediabila va urma.
      Am prevenit de ani de zile in scris si verbal, si guvernele si pe sefii militari raspunzatori, si pe Majestatea Voastra, ca va veni catastrofa de azi... Am fost socotit insa ca rasvatit si lovit ca atare.
      In fata catastrofei am uitat totul.
      Sunt gata sa dau concursul, dar la atitudine cinstita trebuie sa mi se raspunda cu atitudine cinstita.
      Nu ma voi rasbuna si nu voi rasbuna pe nimeni. Ma voi sili numai sa salvez ce mai este de salvat din Coroana, din ordine, din gratie. Asculta-ma cel putin in acest ceas, Majestate!
      Nu am fost un dusman al Majestatii Tale. Am fost un slujitor fanatic al acestuiNeam. Am fost inlaturat prin intrigi si calomnii de cei care au dus Tara unde este, si de fortele oculte. Nu mai asculta de acestia, Majestate!
      Ei te-au dus unde esti si ne-au dus unde ne gasim.
      Este ultimul meu strigat de alarma, Majestate!
                                                                          General Ion Antonescu
Iulie 1940.

      Ca urmare a acestui protest, Generalul a fost trimis cu domiciliul fortat la Manastirea Bistrita ( Valcea ).
      In toate actele politice din acea perioada, regele dictase masurile cele mai importante. Cei care incercasera sa opuna rezistenta au trebuit sa plece ori sa cedeze. Guvernarea fusese detinuta in ultima decada de oameni care renuntasera la orice veleitati politice, ca Gh. Tatarescu, Armand Calinescu, generalul Argesanu sau Ion Gigartu.

Ziarul Adevarul a gasit solutia :))

      Dupa mai mult de patru decenii de comunism si peste doua zeci de ani de coruptie grava, timp in care urmasii comunistilor au vandut tara 'cum au stiut ei mai bine', in sfarsit Adevarul impreuna cu Militia Capitalei vin cu solutia salvatoare.

Cine controlează Capitala din umbră - Cei mai influenţi interlopi

      Lumea interlopă din Bucureşti este dominată de clanurile ţigăneşti şi de grupurile infracţionale care au în componenţă foşti luptători. „Adevărul“ şi „Adevărul de seară“ demarează o campanie interactivă în cadrul căreia, cu ajutorul cititorilor, se va contura harta interlopilor de Bucureşti. 

      Poliţiştii de la Investigaţii criminale au în vizor peste 40 de de grupări interlope în prezent care au domenii de activitate foarte variate, de la infracţiuni judiciare grave, tâlhării cu armă sau spargeri de locuinţe şi bănci, până la şantaj, proxenetism sau taxă de protecţie.
      Clanurile sunt grupările infracţionale în cadrul cărora există legături de familie între membri. În Bucureşti există mai mult de zece clanuri interlope formate din zeci de membri fiecare. Liderii acestor clanuri sunt singurii care iau decizii în cadrul grupului. 
      O parte dintre clanurile care acţionează în Capitală nu sunt originare de aici, ci au rădăcinile prin judeţe limitrofe, cum ar fi Ilfov, Ialomiţa sau Prahova.

       In acelasi articol, ziarul de prestigiu face dezvaluiri socante, enumerand chiar si cateva nume ale acestor "interlopi din umbra", persoane total necunoscute cetatenilor de rand precum Cămătarii, Ştoacă  sau Gemenii.
      Cu toate ca deja s-au spus prea multe pentru niste simpli cititori amarati si incuiati, care si asa sunt mult prea ocupati sa-si castige traiul zilnic, muncind pentru adevaratii conducatori din umbra, Adevarul nu se opreste aici si demareaza "o campanie interactivă în cadrul căreia, cu ajutorul cititorilor, se va contura harta interlopilor de Bucureşti."
      Deci 'Domnule Adevar', scuzati-mi nesimtirea si obraznicia de-a ma adresa, dar cu tot respectul cred ca, pe langa faptul ca suntem niste marionete fara sfori, chiar ne considerati PROSTI. Cum puteti sa enumerati toate acele nume cunoscute pana si de un copil din scoala generala care isi ameninta colegii cu asa zisii Camatari, iar pe cei care ne conduc si ne folosesc cu atata nerusinare ii lasati uitarii ca si cum nu s-ar sti nimic despre ei. Am observat ca in acelasi articol l-ati compatimit pe sarmanul George Becali, cum ca i s-ar fi furat masina de catre maleficul clan Gemenii, dar ati uitat sa enumerati cateva actiuni intreprinse de catre clanul Becali precum trafic de persoane, evaziune, mita si multe alte acte de coruptie. Iar lista poate continua cu alte nume precum Ion Iliescu, Basescu, Tiriac, Patriciu, Vantu si multi altii care mai sunt spate.
      Totodata am observat ca indemnati cetatenii sa se bazeze pe Politia de la Investigatii criminale care deja "au în vizor peste 40 de de grupări interlope în prezent". Spune-mi 'Domnule Adevar', unde este politia atunci cand este nevoie de ajutorul ei? Politia intreprinde actiuni pentru a depista si anihila coruptia si oamenii corupti ?! Cred ca ar putea incepe prin a se desfinta complet. Toate actiunile de coruptie sunt intreprinse sub ochii si cu sprijinul politiei. Primele acte de coruptie pleaca din politie de jos si continua ( daca ajung ) pana la cei din Ministerul de Interne. Dar ce stim noi .. ce este aceasta politie ? Cu siguranta cu totii stiu ca este aceeasi Militie din vremea comunista condusa de agenti ai securitatii.
      Asa ca 'Domnule Adevar', macar de dragul numelui, sper sa lasati campaniile interactive si sa relatati poporului faptele reale fara toate aceste retineri, iar daca doriti sa intreprindeti campanii ati putea incepe prin cateva campanii de dezvoltare a societati.

>>> Sursa <<<

ballentine`s Gay

  
   Deja nu mai este surprinzator faptul ca majoritatea romanilor sarbatoresc an de an cu atat de multa placere si cu atata dragoste vestita zi a indragostitilor la data de 14 februarie. Aceasta zi nu are nici o legatura cu traditia romaneasca, deoarece este imprumutata de la americani, adevarata sarbatoare a indragostitilor fiind la data de 24 februarie de DRAGOBETE (numit si Navalnicul sau Logodnicul pasarilor),  personaj mitologic similar lui Eros al vechilor greci sau lui Cupidon, al romanilor. Dar dupa cum se observa obiceiurile vechi ale neamului nostru sunt calcate in picioare de catre niste ingrati dornici de-a iesi cat mai in fata, folosindu-se de aceste obiceiuri precum Valentine`s Day, care nu fac nimic altceva decat sa ingroape o traditie mai veche decat orice american. Aceasta este inca o dovada a devotamentului si a recunostintei noastre pentru mult indragitii nostri frati de peste ocean, americanii, si mai ales pentru faptul ca acestia ne-au ajutat atat de mult in decursul ultimilor ani, scapandu-ne de tot. Absolut tot! Totusi, romanii, 'un popor cu principii si onoare', nu ezita sa mediatizeze tot mai mult aceasta sarbatoare americana, organizand tot felul de festivitati astfel incat indragostitii sa-si poata manifesta iubirea unul fata de celalalt, acesta fiind doar un pretext pentru a se intrece in cadouri care mai de care mai ridicole, fara absolut nici o insemnatate, pretextul adevarat fiind de fapt sexul.